După 1500, timp de trei secole, 80.000 de oameni au fost judecați pentru vrăjitorie, iar jumătate dintre aceștia au fost executați prin spânzurătoare sau prin ardere pe rug. Și în zilele noastre, de data aceasta pe continentul african, zeci de mii de copii cad victime acuzațiilor de vrăjitorie. În 2010, Unicef estima că 20.000 dintre copiii executați au trăit în capitala Congo, Kinshasa.
Un timp, cercetătorii au crezut că vânătoarea de vrăjitoare este legată de condițiile meteo. O economistă de la Brown University a remarcat în urmă cu 15 ani că numărul proceselor pentru teribila acuzație creștea în anii agricoli slabi. Recoltele proaste erau puse pe seama femeilor în vârstă despre care se credea că au complotat cu forțele malefice. În anii din urmă, o altă teorie a ieșit la lumină: vânătoarea de vrăjitoare apare mai ales în momentele în care, în interiorul unui stat, se manifestă conflicte religioase însemnate. Ca argument, în Nigeria – unde există o competiție strânsă între creștini și musulmani, „copiii vrăjitori“ reprezintă monedă de schimb. Predicatorii penticostali din această țară le promit prozeliților că îi vor proteja de micile bestii.
Cu alte cuvinte, atunci când bisericile se bat între ele, vrăjitoarele sunt folosite pe post de țapi ispășitori. Peter Leeson și Jacob Russ, doi cercetători de la George Mason University, au suprapus datele lor legate de vrăjitori și vrăjitoare cu perioadele și locurile în care au fost conflicte între confesiunile creștine. Așa au constatat că în acele intervale și geografii, vrăjitoria era mai vânată decât acolo când domnea pacea religioasă.
În România, slavă Domnului, tema vrăjitoriei a dispărut aproape cu totul din prim-plan. Dacă, în urmă cu două decenii, Mama Omida era un personaj (aproape) central al scenei publice locale, acum vrăjitoarele apar sporadic: de exemplu, atunci când vreo starletă TV se plânge că a plătit sute de mii de euro pentru servicii de magie care nu și-au făcut efectul.
O PREMIERĂ. Pe lângă vrăjitoare au fost evacuate din gândurile și discuțiile noastre și preocupările religioase. (Între cele două „dispariții“ nu există nicio relație de cauzalitate.) Măsurători de la sfârșitul anului trecut realizate de IMAS plasează Biserica la un grad de încredere de sub 50%, ceea ce reprezintă o premieră pentru ultimii 29 de ani. Dar nu despre asta este vorba. Nici când încrederea din sondaje era la niveluri-record, preocupările pentru spirit nu erau veritabile – acest lucru este susținut chiar de o (mică) parte dintre preoți. În același spirit, mersul la Biserică este/ a fost mai degrabă un bun prilej de socializare decât o activitate sufletească.
Dar poate că desprinderea de Biserică nu e un lucru tocmai rău, ar putea argumenta cei care cred în teoria că democrația este mai compatibilă cu statele nereligioase. De la Iluminism încoace, unii gânditori cred că toate religiile induc intoleranță în privința celorlalte perspective asupra lumii și le impun credincioșilor obediență, ceea ce este incompatibil cu democrația și libertatea individuală. Păstrarea religiei în afara vieții publice a devenit pentru unele state europene un principiu de bază, potrivit unei analize interesante din publicația britanică The Conversation. Franța – țara în care s-a născut Iluminismului – a instituit principiul laicității și alte state, precum Italia, i-au urmat exemplul.
Evident, s-au găsit alți gânditori care au demonstrat că prezența religiei nu oprimă în niciun fel democrația. Rămâne la latitudinea fiecăruia să-și aleagă varianta care îi convine. Îndrăznesc să o cred pe a doua. Scoaterea religiei din viața publică ne face mai săraci. Argumente pentru ceea ce s-a întâmplat sunt nenumărate. Faptul că, pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, se vor cheltui în jur de o sută de milioane de euro este unul dintre ele. De fapt, majoritatea știrilor cu iz religios care „trec sticla“ sunt cele care pun Biserica într-o lumină proastă. Iar de la premisa că toți oamenii Domnului sunt corupți (într-un sens larg) până la concluzia (greșită) că religia devine o chestiune inutilă mai e de făcut un singur pas.
AFARĂ DIN CARTĂ. Horia Roman-Patapievici merge și mai departe. În cartea „Partea nevăzută decide totul“, filosoful punctează că Uniunea Europeană este o instituție anticreștină prin Constituție, la propriu. În momentul în care a fost redactată Carta drepturilor fundamentale a UE, „legiuitorul“ a refuzat orice trimitere la creștinism, iude-creștinism sau patrimoniul religios al Europei. Simplul adjectiv „religios“ nu a fost admis sub nicio formă.
Vă întrebați, probabil, ce argumente am atunci când spun că renunțarea la religie este o imensă pierdere. Prefer să merg pe logica inversă: să argumenteze cei care au scos creștinismul din viața de zi cu zi de ce e mai bine așa, pentru că pe creștinism s-a clădit Europa.
