Miezul conversațiilor

Ce urmează să citiți nu este o aserțiune adormitoare despre arta conversației în timpurile noastre, ci despre miezul dialogului. Și voi încerca să vă mențin trează atenția preluând câteva considerații validate de prestigiul autorului, Charles Duhigg, și de revista Time, care i-a publicat articolul „Cum să ai conver­sații mai pline de înțelesuri“, la care, firește, voi adăuga și ce cred eu despre această temă: cum mai conversăm și cum să sporim înțelesurile acestei forme de comunicare. Duhigg e autorul unor cărți de succes, de la „Supercommunicators“ până la „Puterea obișnuinței“ și „Mai inteligent, mai repede, mai bine“, bestsellere în The New York Times, e jurnalist la The New Yorker și a luat un Pulitzer pe când era reporter la The New York Times.

Pentru un plus de miez într-o conversație, zice autorul, care a studiat vreme de trei ani ceea ce presupune „supercomunicarea“, e nevoie de cineva care să te asculte. Dar cine e acea persoană? „Gândiți-vă, preț de o clipă, pe cine ați suna când aveți o zi proastă. Dacă s-a ales praful de ceva ce ați făcut la serviciu sau v-ați certat cu soția sau sunteți frustrat și sictirit de tot și de toate: cu cine ați vrea să vorbiți? Probabil, cu cineva care știți că vă face să vă simțiți mai bine, care vă dă de gândit printr-o întrebare bine ticluită sau cu care să împărtășiți un moment ce v-a sfâșiat inima ori de bucurie. Acea persoană, pentru dumnea­voastră, e un supercomunicator, cum și dumneavoastră puteți fi pentru el“.

SUPERCOMUNICATORI. Conform unor studii citate de Duhigg, supercomunicatorii pun de 10-20 de ori mai multe întrebări decât o persoană obișnuită. Sunt cei care pot „citi“ și anturajul – salvează o tăcere apă­să­toare schimbând subiectul sau spunând o glumă. În­trebările sunt esențiale în înțelegerea profundă a lucrurilor comunicate – măcar cu asta am rămas din perioada în care am lucrat în PR: să pun mereu cât mai multe întrebări, chiar și unele care par de Gâgă, pentru a mă asigura că am înțeles cerința, fiindcă, ve­deți dumneavoastră, noi înșine, cei care suntem per­cepuți ca experți în comunicare, avem probleme în a înțelege pe deplin ce naiba vrem unii de la alții.

Mai explică americanul în articolul citat: „Supercomunicatorii se angajează adesea într-un proces cunoscut drept «bucla înțelegerii», care încurajează pe toată lumea, inclusiv pe ei înșiși, să asculte mai atent. «Bucla» are trei pași: puneți o întrebare; repetați în gând ceea ce ați auzit, cu propriile dumneavoastră cuvinte; în­trebați apoi dacă ați înțeles corect“. Acest proces, adaugă Duhigg, înainte de a preciza că toate aceste atribute conversaționale sunt menite să-i arate interlocutorului că celuilalt îi pasă și vrea să se conecteze, denotă forță, întrucât unul dintre cele mai puternice impulsuri umane este mimetismul social. Simt nevoia să completez: e drept, suferim de mimetism, ați observat câți oameni, care nu sunt obișnuiți cu vorbirea în public, își încep discursul cu „așa cum a spus antevorbitorul meu…“?

Un mic rezumat de etapă: ca să fim supercomunicatori, e nevoie de empatie, de interes real, de curio­zi­tate, de interacțiune offline. În viața adevărată nu e deloc la fel de simplu ca în online, unde tânjim după validare. În rețelele sociale, algoritmii au modelat un sistem de aprobare, prin emoticoane, de catalogare și de acordare de note, pe care-l punem mai presus de sistemul nostru intern de aprobare, de perspectiva noastră intimă, individuală, asupra, să zicem, manifestului feminist din trăpăiala care a rupt internetul, noua „Macarena“. Așa că vom posta ce considerăm cu premeditare că va fi aprobat. Or, dacă în conver­sațiile din realitate „citim“ pe sărite ce argumentează celălalt, parcurgem distrați ce ni se spune, pierdem nu doar înțelesurile ascunse, ci și noima discuției.

ASCULTÂND. Nu mi-am propus să fiu supercomunicator, dar încerc să fiu un interlocutor atent, care con­sideră că opinia celuilalt, chiar dacă e diferită de a mea, are aceeași greutate ca și a mea. Ascult și alte păreri decât cele care seamănă cu ce cred eu. Sunt atent la celălalt, dar, în egală măsură, la termenii folo­siți de mine, la claritatea exprimării, la felul în care rostesc cuvintele. Folosesc, în vorbire și în scriere, doar exprimarea cu diacritice – cum ar fi să ne vorbim în realitate pe fugă și abreviat ca pe WhatsApp?! În plus, o pronunție anume sau un anumit accent îi furnizează celuilalt mai multe „demografice“ decât ne dăm seama. Pronunția poate transmite mai bine decât un CV locul în care locuim, cel de proveniență, nivelul educației, statutul social, chiar nivelul financiar. Toate aceste aparente detalii ajută la atingerea miezului într-o conversație.

Pentru a ajunge acolo, s-ar cuveni să reînvățăm să ascultăm. Cu interes, cu atenție, cu înțelegerea faptului că nu suntem doar ceea ce spunem, ci suntem percepuți și în funcție de cum spunem, cu convingerea că celălalt poate ști totul despre subiect, după cum poate că nu știe nimic, ceea ce nu e descalificant.

Sper că veți găsi un dram de miez în acest monolog lunguț despre dialog. Dacă ați ajuns până aici, pentru mine e ca și cum v-aș fi ascultat gândurile, v-aș fi înregistrat momentele în care ați vrut să inter­veniți, în care, eventual, să vă exprimați dezacordul. Fiindcă a citi înseamnă, de fapt, a purta o conversație cu autorul scrierii. Are sens?