A spune că-ți place presa de azi e ca încercarea de a-ți astâmpăra foamea cu gumă de mestecat. Sunt îmbietoare aromele artificiale ale știrilor-gumă, dar, după ce li se duce gustul ce durează foarte puțin, nu mai rămâne nimic de ele.
Știrile de azi înseamnă, mai cu seamă, să dăm în neștire click pe nimic. În fond, nici nu prea mai avem știri, ci mai ales fast news. Ar fi foarte simplu să învinuim vremurile și social media pentru degradarea presei, însă realitatea e un pic mai complicată, iar cea mai mare catastrofă a informațiilor ce contează are cauze multiple.
Odinioară, faptele diverse ar fi ocupat locul meritat – câteva rândulețe. Și-ar fi trăit un trai scurt, discret, pe coloanele ziarelor, în emisiunile de weekend, în almanahurile estivale din legacy media (mijloacele de informare tradiționale). Azi, mulțumită și liberalizării digitale a informației, aceste fast news despre totul și nimic au o răspândire intercontinentală și sunt ridicate la rangul de probleme grave ale omenirii, în rând cu războaiele și cu încălzirea globală, pe care oricum le depășesc cras în vizualizări. Sunt la mare prețuire curiozitățile de bâlci, bârfele zemoase, emoția prefabricată, poveștile cusute cu ață albă.
DIVIZAREA. Cum am ajuns la acest nimic? Mă reped la ceea ce era de demonstrat înainte de a prezenta demonstrația în sine și susțin negru pe alb: prin diviziune. Să-ncerc să detaliez. Cândva, un singur ziar cuprindea toate subiectele, temele și domeniile relevante dintr-o zi – Jerry Seinfeld chiar găsea uimitor că toate știrile pot încăpea fix într-un ziar. Ei bine, acea gazetă s-a fragmentat atât de mult, încât n-a mai rămas nimic de ea. Cotidianul atotcuprinzător s-a divizat, până când n-a mai semănat a ziar. Politicul, socialul, economicul, secțiunea de comentarii, anchetele și investigațiile, cultura, sportul, divertismentul, horoscopul, mica și marea publicitate – toate conviețuiau bine-mersi, într-un tot care dădea ora exactă.
„Privatizarea“ fiecărui domeniu a scăzut interesul față de întreg și e posibil să fie la originea unei erodări a încrederii în presă mai mari decât apariția textelor și imaginilor realizate cu ajutorul, vorba vine, inteligenței artificiale. Ceea ce s-a câștigat la capitolul de interes specific – citesc doar ce mă preocupă, restul e balast – s-a pierdut însă, încet-încet, la capitolul încredere.
După diviziune, unor domenii le-a mers mai bine, altora, mai puțin bine. Gândiți-vă, bunăoară, la anunțurile dintr-un ziar. Fiecare rubrică de anunțuri, de la auto la bricolaj, de la cărți vechi la imobiliare, de la decese la licitații, îți furniza tot atâția indicatori economici (mai puțin matrimonialele, desigur; transformarea acestor anunțuri în aplicații de dating n-a ținut cont decât de spiritul timpului și de relaxarea moravurilor). Separat însă, toate aceste știri și anunțuri din acel ziar exhaustiv nu înseamnă mare lucru.
Capitolul „Cum a fost salvată lumea“, din minunata carte „Ciberiada“ (splendidă tălmăcirea Ioanei Diaconu-Mureșan!), de Stanisław Lem, debutează așa: „Constructorul Trurl făcu odată o mașină care știa să creeze orice lucru care începe cu litera n“. Problema apăru când i se ceru să creeze Nimicul. „Dar asta… începu Clapauțius îngrozit, și chiar în acea clipă observă că, într-adevăr, nu doar lucrurile cu n dispar: încetară să-i mai înconjoare cambzoile, comprășile, ștărțile, mâzguricile, rimumile, scuturcșii și cimolii. Stai! Oprește-te! Retrag ce am zis! Încetează! Nu face Nimicul! strigă constructorul din toate puterile, dar până să se oprească mașina, dispărură și bănașii, clățăii, filidronii și zamrele“.
CAMBZOI ȘI MÂZGURICI. Înainte de această divizare a presei, trăiam parcă într-o presă idilică, plină de cambzoi și de mâzgurici. Era o lume desuetă – așa cum a părut presa de gen, adică revistele tipărite numai pentru bărbați sau numai pentru femei, care și-au dat obștescul sfârșit în epoca internetului și a sexului fluid, fiindcă e arhaic să-ți satisfaci publicul doar lunar, când acesta vrea să fie la curent în fiecare clipă a timpurilor care ne-au ascuțit simțul imediatului –, dar plină de farmec.
Nu ridic în slăvi tiparul clasic și nici nu cred că secolul al XXI-lea a stricat totul în materie de media (cu excepția social media, care a ridicat la rang de lege cultura sinelui și a proliferat în numele unui model de business straniu, bazat pe faptul că informațiile noastre personale nu mai sunt doar ale noastre). Observ însă că dezmembrarea presei și transformarea ei în bule și în bulișoare a lipsit-o de respectul și de credibilitatea pe care le conferea întregul. Da, pe un grup de WhatsApp al părinților sunt mai multe informații decât într-o veche rubrică de parenting. Dar social media oferă toate recompensele deodată, nu ca pe vremuri în dresajul clasic, una câte una, pentru fiecare reacție adecvată.
Așa am creat nimicul. Am dezvoltat informațiile, am vrut să oferim cât mai multe în același loc, apoi le-am risipit, ducându-se în patru zări și greutatea conferită de faptul că știrile și selecția le furnizam noi, recunoscuți pentru capacitatea de a le doza, cumpăni, încadra, pune în valoare. Iar după ce am dat informațiile pe mâinile oricui, tot ce am putut pune în loc a fost conținutul colorat și ușor de mestecat. Am inventat mașina de făcut nimic înainte de apariția inteligenței artificiale, care tot aia e, deocamdată.
Acest articol a apărut în numărul 184 al revistei NewMoney
