Anunțul ieșirii din joc a încă unui antreprenor român la sfârșit de martie m-a întristat. Levente Hugo Bara, care – la 41 de ani – este deja unul dintre veteranii industriei alimentare locale, a ajuns la un acord de vânzare a producătorului de ingrediente Supremia către grupul francez Solina. A fost o vreme când exit-urile (vânzarea parțială sau integrală a pachetului de acțiuni) românilor mi se păreau un semn de validare a performanței și îmi doream să fie cât mai multe. Astăzi, nu mai am același sentiment. Este posibil ca această schimbare de stare să fi fost determinată de curentul naționalist din business care prinde contur din ce în ce mai mult.
Bara este al treilea veteran din antreprenoriat care iese cu totul din afacere în ultimele 15 luni. De-a lungul lui 2016, i-au precedat Raul Ciurtin (fondatorul producătorului de lactate Albalact) și Liviu Drăgan (fondatorul dezvoltatorului de software TotalSoft). Pe lângă cei trei, mai sunt de pus la socoteală exit-uri parțiale sau exit-urile unor jucători mai mici, precum Andrei Iușut, fostul proprietar al rețelei de restaurante fast-food Divan. De notat că toate exemplele sunt alese din zona antreprenoriatului sănătos, fără niciun fel de legătură cu statul.
ORI MARE, ORI MIC. O convorbire cu un specialist în investiții care mi-a furnizat comentarii relevante despre mai toate tranzacțiile importante ale ultimilor 15 ani mi-a adâncit indispoziția. În opinia sa, mulți antreprenori români vor vinde în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, dacă nu vor reuși să devină ori foarte mari, ori nișați (adică să găsească un factor diferențiator care să-i ajute să supraviețuiască în războiul cu giganții). Logica acestei predicții este extrem de simplă și se referă în special la proprietarii companiilor din producție: jucătorii mici au un spațiu de manevră extrem de redus în privința costurilor de achiziție și prețurilor de vânzare, în egală măsură.
Cu alte cuvinte, un jucător mic-mediu nu poate negocia avantajos materia primă și cu atât mai puțin condițiile de desfacere, într-o piață dominată de multinaționale. Refuzul de a vinde compania are drept alternativă dispariția.
Paradoxal, Bara făcuse în 2015 o achiziție în Danemarca, ceea ce îi consolida poziția de companie relevantă. Atunci producătorul de ingrediente din Alba devenea proprietarul unui distribuitor de profil și al unui producător de ambalaje din Scandinavia. Un pas important spre a deveni jucător semnificativ, mai ales că-și vindea produsele pe patru continente atât către producători din industria alimentară, cât și către retaileri. Se pare însă că nu a fost suficient: cumpărătorii francezi ai Supremia au generat în 2015 venituri de aproape opt ori mai mari decât compania românească. De asemenea, în decizia de vânzare, nu e exclus să fi contat și factori de natură personală.
UN OBICEI DEMODAT. Poate că ideea de a crea o companie care să supraviețuiască mai multor generații este demodată și ține de o „cutumă“ de secol XIX, deși tot mai mulți dintre oamenii de afaceri români sunt preocupați de predarea ștafetei către generațiile viitoare. Poate că „the name of the game“ devine mai mult decât oricând „vinde sau mori!“. Poate că, peste cinci ani, balanța capitalului va fi înclinată covârșitor către multinaționale care acum, conform deja celebrului studiu al Patronatului Investitorilor Authotoni (PIAROM), este relativ echilibrată: 49% – companii străine, 46% – companii românești cu capital privat și 5% – companii de stat.
La urma urmei, nici Dedeman, nici Bitdefender – exemple de companii românești de succes la care se face trimitere cu riscul suprasaturării – nu au garantată supraviețuirea peste generații. Evident, cele două reprezintă mândria capitalului național, însă nici prima, nici cea de-a doua nu sunt suficient de mari încât să privească cu relaxare spre următoarea jumătate de secol. Dedeman este un jucător încă exclusiv național, iar Bitdefender nu a fost încă validat pe o piață de capital occidentală – de preferat bursa de peste Ocean –, așa cum i-ar sta bine unui producător de software cu aspirații globale.
Ieșind din sfera celor mari și ultracunoscuți, companiilor românești le lipsește narativul, ca să folosim un termen din limbajul globalizat. Cu alte cuvinte, nu au un diferențiator (fie de marketing, fie de procese interne) care să le pună la adăpostul concurenței din ce ce în ce mai acerbe. În perspectiva supraviețuirii, narativul le este indispensabil, în egală măsură, și celor mari, și celor mici.
În condițiile dispariției ultimilor mohicani ai vechii economii – fără absolut nicio referire la capitaliștii de cumetrie –, cine vor fi autorii narativului de mâine? Greu, imposibil de spus, din ce se vede cu ochiul liber în acest moment.
Cei foarte sceptici spun că românii cu reale calități antreprenoriale și dispuși să schimbe lumea au plecat din țară în ultimii zece ani, după aderarea la Uniunea Europeană. Să sperăm că se înșală amarnic.
