Israel, Turcia, Franța și Germania au fost țările care s-au remarcat în războiul din Ucraina prin eforturile lor de a menține un dialog cu Moscova. Totuși, există anumite diferențe între aceste țări. Cele două puteri europene caută mai mult să mențină un contact diplomatic pentru perioada post-conflict.
Acțiunea, atât a cancelarului german Olaf Scholz, cât și a președintelui francez Emmanuel Macron, are legătură cu faptul că țările lor au fost cele care au patronat acordurile de la Minsk ce aveau în vedere găsirea unei soluții la criza din Ucraina, în urma evenimentelor din 2014, anexarea Crimeii și autoproclamarea independenței celor două entități din Donbas. Prin urmare, Franța și Germania se consideră îndreptățite să fie parte a procesului de negociere care va urma, cu atât mai mult cu cât această criză are loc pe sol european, afectează în primul rând Europa și Uniunea Europeană. De asemenea, sancțiunile adoptate de țările Uniunii Europene sunt cele care penalizează cel mai mult Rusia. Cu toate acestea, susținerea lor declarată și justificată pentru Ucraina le face să nu-și poată asuma rolul de mediatori.
RUSIA, ȚARĂ EURASIATICĂ. În același timp, există o voință a părții ruse de a înscrie episodul de negociere într-o paradigmă non-occidentală. Acest lucru s-a observat și în ce privește criza din Siria, unde Rusia a căutat să creeze un proces de pace paralel cu cel organizat de Occident la Geneva, prin așa-numitul Proces de la Astana.
Războiul din Ucraina are și o puternică nuanță civilizațională, antioccidentală, Rusia căutând să se definească tot mai mult, inclusiv din punct de vedere cultural, drept o țară (și o societate) eurasiatică, separată de civilizația europeană. Acest viraj cultural este accentuat de atitudinea țărilor asiatice și a celor din emisfera sudică, în marea lor majoritate refuzând să se alinieze politicii de sancțiuni a țărilor occidentale.
O asemenea situație a favorizat acțiunea diplomatică a două țări, Israel și îndeosebi Turcia. Aceasta din urmă este o țară membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), o țară care a căutat să reducă din dezechilibrul strategic regional în favoarea Rusiei prin susținerea Azerbaidjanului, implicarea în Kazahstan, livrarea de drone militare armatei ucrainene, evident prezența în Siria și în Libia. Și aceasta, în paralel cu dezvoltarea unei cooperări economice foarte robuste cu Federația Rusă, care s-a tradus și printr-un dialog pragmatic, un dialog care de multe ori a fost interpretat drept tactică de contestare a ordinii occidentale.
Tocmai această trăsătură a politicii Turciei de alianță cu geometrie variabilă cu Occidentul, dar în același timp angajată în construcția unei lumi multipolare a determinat Moscova să accepte oferta de mediere a președintelui Recep Tayyip Erdogan. Aceasta reprezintă și o legitimare a rolului președintelui Erdogan și al țării sale, care a permis și relansarea dialogului cu Grecia și cu Franța. Dar în aceeași logică se înscrie și relansarea spectaculoasă a relațiilor Turciei cu Israelul, marcată prin vizita președintelui israelian Itzhak Herzog la început de martie.
PLACĂ TURNANTĂ. Turcia, aflată într-un mediu strategic foarte dificil, a reușit să creeze astfel un adevărat model care i-a permis să evite confruntarea directă cu Federația Rusă, ceea ce arată o mare finețe a planificatorilor politici de la Ankara. De asemenea, contactele foarte frecvente ale lui Recep Tayyip Erdogan cu Vladimir Putin au creat
o adevărată expérience des affaires, o cunoaștere profundă, în orice caz mult mai bună decât în capitalele occidentale, a establishmentului rus.
Turcia devine astfel o adevărată placă turnantă a regiunii situate la contactul dintre lumea occidentală, Orientul Mijlociu și Rusia, care îi va permite să fie și unul dintre marii beneficiari din punct de vedere economic. Firmele turcești vor fi cele care vor lua partea leului în reconstrucția din zonele care vor fi controlate mai mult sau mai puțin direct de Rusia (cel mai probabil, Donbasul) și vor juca un rol important și în reconstrucția Ucrainei. De asemenea, firmele turcești vor ocupa din segmentele de piață pierdute de occidentali, iar piața turcă va capta o parte importantă a fluxurilor turistice din Rusia care erau îndreptate către țările occidentale, dar va fi luată și în strategia firmelor occidentale care caută o compensare a ieșirii de pe piața rusă.
PARTENER ESENȚIAL. Turcia devine astfel un partener esențial atât pentru Occident, cât și pentru Rusia. Alegerile ei vor fi determinante pentru securitatea regională, iar această situație o favorizează în strategia sa de centru de putere emergent, de putere regională majoră care poate intermedia între alianțe aflate în competiție, dar și între arii civilizaționale diverse.
