Reuniunea tripartită găzduită la Teheran între președinții Rusiei, Turciei și Iranului (19 iulie) a avut un aer de contestare puternică a ordinii internaționale centrate pe Occident. Cu atât mai mult cu cât a fost programată la numai o zi după ce președintele american Joseph Biden a părăsit solul Arabiei Saudite, unde luase parte la un summit al țărilor arabe din jurul Golfului Persic. La acest eveniment, locatarul Casei Albe a declarat că „Statele Unite ale Americii nu vor permite altor puteri să ocupe locul lăsat liber“ de redimensionarea operată în ultimii zece ani.
REPLICĂ PENTRU BIDEN. Întâlnirea președinților rus, turc și iranian reprezintă un răspuns la declarația omologului american, chiar dacă niciuna dintre înțelegerile asumate nu se va materializa. Dar aspectul notabil este prezența liderului unei țări membre a NATO, Turcia, și nu oricare, ci o putere cu rol esențial în definirea echilibrelor de la Marea Neagră, o țară aflată chiar în proximitatea zonei de conflict din Ucraina.
Întâlnirea de la Teheran ne arată că o nouă lume e pe cale să se nască, o lume în care Occidentul nu mai are monopolul puterii și nici al modelului universal. Aici, la Teheran, cele trei puteri s-au înțeles să mențină Occidentul în afara procesului de gestionare a crizei din Siria și tot aici, în marja reuniunii, întâlnirea dintre președinții Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdog˘an a fost esențială în încheierea acordului de export al cerealelor ucrainene mediat de Turcia și sub umbrela ONU, înțelegere care are și ea o puternică latură antioccidentală: nicio putere occidentală nu este parte a acordului.
IMPORTANȚA PUTERILOR REGIONALE. Reuniunea a mai avut darul să arate că blocada occidentală la adresa Rusiei este relativă, iar principala provocare pentru Occident este reprezentată de competiția pentru influență în țările din emisfera sudică. Dar ne-a mai arătat ceva: rolul esențial al puterilor regionale. Rusia are nevoie de două puteri regionale, Turcia și Iran. De asemenea, Statele Unite au nevoie în regiune de concursul Arabiei Saudite, care totuși nu a acceptat, în ciuda relațiilor speciale cu Washingtonul, să crească substanțial și pe termen scurt volumul de hidrocarburi pe piața internațională; ba mai mult, Riadul cumpără masiv petrol rusesc, ajutând astfel Moscova să depășească parțial sancțiunile occidentale.
UN NOU MODEL SOCIETAL. Ce anume stă în spatele acestei schimbări de paradigmă? Emanciparea fostelor țări nealiniate, creșterea Chinei, a Indiei, a Turciei, revenirea Rusiei, aspirațiile țărilor din Africa și din America Latină. Toate acestea au zguduit ordinea mondială. Creșterea Chinei a fost mai mult decât un succes economic. A fost un nou model cultural și societal, în antiteză cu cel oferit de Occident.
Aceste situații ne arată că actualul război din Ucraina reprezintă numai o secvență dintr-o competiție mult mai amplă, dintr-o recompoziție a echilibrelor de putere la nivel global. El reprezintă un caz-școală atât pentru China, cât și pentru Statele Unite ale Americii, în privința războiului hibrid în confruntarea cu o putere nucleară. Iată că arma nucleară nu mai este disuasivă decât strict pentru teritoriul național, dar în cadrul intereselor vitale intră și spațiile de proximitate, cele din spațiul postimperial, pe care orice mare putere caută să le apere de intruziunea rivalilor.
COOPERĂRI COMPETITIVE. Revenind la trioul de la Teheran, o altă observație: cele trei puteri nu au interese aliniate, însă, în ciuda divergențelor, reușesc să ajungă la înțelegeri. Asemenea cooperări competitive, dacă le pot denumi așa, sunt posibile tocmai pentru că toate cele trei puteri au în ADN-ul lor strategic o genă care le unește – dorința unei noi ordini mondiale, care să le considere centre de putere la egalitate cu cele din lumea occidentală.
Prin participarea sa, președintele Turciei arată că NATO nu reprezintă o organizație fără nuanțe, iar că obligațiile ce îi revin din postura de membru nu exclud luări de poziții în conformitate cu propriile interese. De asemenea, președintele turc reafirmă prin prezența la Teheran importanța țării sale, care nu riscă absolut nimic prin aceste manevre tactice.
Întâlnirea de la Teheran aruncă o lumină asupra cooperării între cele trei, în perspectiva reconstrucției Ucrainei, a acelor zone care se vor afla sub ocupația rusă și asupra circuitelor economice din regiunea extinsă a Mării Negre în perioada de după război.
De asemenea, asistăm și la o recompoziție geopolitică a Orientului Mijlociu, care poate duce peste câțiva ani la depășirea conflictului dintre țările arabe și Iran.
