Traduceri în viață

Traducătorii, evidențiez asta încă din prolegomenele a ceea ce încerc să demonstrez, fac lumea să se în­vârtă mai ceva decât banii. Iar asta se întâmplă de dinainte de apariția monedelor – sunt ispitit să cred, bazându-mă pe o revelație de care cititorii stoici vor da la finalul acestei modeste aserțiuni, că tălmăcirea ar fi anterioară chiar a ceea ce se presupune a fi cea mai veche ocupație omenească, mă rog, așa e socotită vânzarea trupului. Traducerea a stat, de-a lungul isto­riei, la baza primelor relații cu străinii, a primelor ac­țiuni de „comerț exterior“, a primelor declarații de război și de pace între neamuri diferite, a globalizării.

Titlul pe care l-am ales e înșelător – „traducerile în viață“ reprezintă o expresie cu o relativ scurtă viață fericită în corpul limbajului de lemn din epoca socia­lismului românesc multilateral eșuat. Nu voi înceta să mă minunez cum „a traduce“ a devenit sinonim, în limbajul nostru popular, cu „a înșela“, cu înțelesul de a fi infidel, probabil, un derivat de la „a trăda“.

E drept însă că traducerile reprezintă un teren fidel pentru înșelări. Numeroase păcate au fost săvârșite în numele Sfântului Ieronim, considerat protector al traducătorilor.

Când tata a ricanat prima oară – o făcea frecvent în timp ce se uita la televizor – la adresa unei tradu­ceri nefericite din subtitrarea unui serial, l-am consi­derat pe dată cel mai deștept om de pe lume, fiindcă, iată, știa mai bine o limbă străină decât cei care tra­duseseră „Daktari“, un serial american de familie, cu peripeții.

Pe la 5 ani, îmi amintesc (sau e o falsă me­morie, zămislită din povestirile alor mei) că eram fascinat de înscrisuri oficiale, cum era vechea grafie a magazinului în care se vindeau produse de panifi­cație, „Pîine“, chiar înainte de a învăța să le citesc ca lumea. Pasămite, mai și credeam orbește în cuvântul scris de alții. Or, râsul în zeflemea al tatălui meu a sădit o îndoială față de acuratețea transpunerilor, mai ales din limbi străine.

TRADUCERI TRĂDATE. Aveam să descopăr, după ce devorasem în adolescență cărțile lui Sven Hassel, că ediții traduse la mâna a doua, din engleză și nu direct din germană, prezentau un puhoi de erori și de inadvertențe – nici numele personajelor nu mai sunau ca în tălmăcirile consacrate. Erau vremuri în care colegul meu de la ziar George Pruteanu (unul dintre care cazurile în care opera trebuie delimitată ferm de autorul ei), inspirat fiind de blestemele lui Villon și de pedepsele infernale ale lui Dante, recita trei terţine la adresa traducătorilor de doi bani: „În cea mai din străfunduri văgăună,/ în cea mai hâdă și în cea mai chioară,/ în cea mai mizerabilă genună,/ cu cazna cea mai grea și mai amară,/ în cloaca plină vârf cu căcărează,/ în cea mai crudă și bestială gheară/ mai jos decât nu zace nicio loază:/ acolo-i vâră Dante Alighieri/ pe proștii care, când traduc, trădează!“.

În suculentul text „Republica Traducerii“ din prestigioasa publicație literară The New York Review of Books, profesoara universitară Anahid Nersessian consem­nează: „«Există un mare secret despre sex», a scris Leo Bersani în 1987. «Celor mai mulți nu le place.» Același lucru s-ar putea spune despre tradu­ceri, pe care mulți cititori le consideră un rău necesar. Iar unul dintre cele mai rele lucruri legate de traducerea proastă e că aceasta e de neuitat“. Într-ade­văr. Și nu e ifosă de literați. Traduceri trădate găsim și-n meniul unui restaurant bucureștean renumit pen­tru mititei: ciorbă de fasole cu ciolan – bean soup with chocolate?! Sau în documentare, cum a constatat Radu Paraschivescu: „În momentul acesta, cobra se ridică pe picioarele dinapoi și atacă“!

Erorile grosolane de traducere riscă însă mai mult decât să compromită vizionarea unui film sau parcurgerea unei cărți. În 1956, la o recepție găzduită de Ambasada Poloniei la Moscova, o traducere eronată era să declanșeze Al Treilea Război Mondial, când spusele liderului sovietic Nikita Hrușciov către dele­gații țărilor occidentale au fost tălmăcite astfel: „Vă vom îngropa“. Ulterior, Hrușciov avea să explice la Washington că nu spusese asta literalmente, ci se re­ferise doar la faptul că socialismul îi va succeda capitalismului.

În 1977, la conferința de presă de pe parcursul vizitei lui Jimmy Carter în Polonia, translatorul a comis greșeli oribile în serie, punând în gura președintelui american cuvinte pe care nu le zisese: că ar vrea să cunoască în mod carnal poporul polo­nez și că părăsise America fără să mai dorească să revină vreodată acolo! Polonezii au schimbat repede interpretul, doar că al doilea mai mult a tăcut decât a tradus, incapabil să înțeleagă accentul sudist al politicianului originar din statul american Georgia.

MAMA TRADUCERII. Epifania promisă la începutul articolului, fără valoare științifică sau vreo fundamen­tare bazată pe experiența proprie din cauza limitelor mele de gen, e următoarea: din cele mai vechi timpuri, cele mai bune traducătoare sunt mamele. Acestea au putut dintotdeauna interpreta reflexele vocale ale nou-născuților.

Faptul că bebelușii au supraviețuit a depins și de faptul că acelea care le dăduseră viață au tradus corect – intuitiv, senzorial? – ce voiau să tran­smită puii de om înainte de a comunica printr-un limbaj inteligibil: le era foame, primeau mâncare, îi durea ceva, erau consolați sau tămăduiți. Mama ei de traducere, hai, că a ieșit bine!