Printre resursele limitate pe care un antreprenor, mediul economic și societatea le au la dispoziție, alături de bani, mână de lucru sau materii prime, se numără și timpul. După cum se știe, economia și societatea românească nu sunt cele mai eficiente în ceea ce privește consumul de resurse sau randamentele obținute. Dar parcă nimic nu este mai risipit, mai slab administrat de statul român, decât timpul. De multe ori, în societatea românească pare că timpul nu contează, că nu există nicio presiune, iar politicienii și administrația se comportă de parcă ar avea la dispoziție tot timpul din lume.
Exemplele în acest sens sunt nenumărate. Încă din anii ’90, România a pierdut timpul. A amânat reformele pe care alte state socialiste le-au făcut mai repede și mai eficient. A ezitat să intre în Uniunea Europeană în „primul val“ al statelor din Europa Centrală și de Est și a întârziat trei ani. În general, guvernele din perioada 1990-1996 au amânat să ia decizii nepopulare și, drept urmare, inevitabilele măsuri de restructurare au creat o adevărată criză în economia românească.
GHIȘEUL ȘI LEGISLAȚIA. Și modernizarea instituțiilor publice a întârziat mult. Să ne aducem aminte câți ani au stat la coadă contribuabilii pentru a-și plăti taxele sau impozitele, cât de mult timp ghișeele au fost considerate „sfinte“, iar funcționarii – „semizei“. Și acum, timpul curge altfel când te afli la un ghișeu al administrației. Funcționarul este imperturbabil, nepăsător și imposibil de scos din ritmul lui, contribuabilul este, de multe ori, iritat și grăbit. Unitatea de măsurare a timpului este diferită pentru cei doi, angajat în administrație și cetățean.
Norocul contribuabilului român este că, după întârzierea de rigoare, s-au creat sisteme automatizate. Companiile pot depune online declarațiile fiscale, iar cetățenii pot reduce interacțiunea cu instituțiile publice. Bineînțeles, sistemul digital nu este complet, în continuare sunt situații în care un drum la ghișeu este absolut necesar, dar ceea ce trebuia să se întâmple acum 10-15 ani în cele din urmă s-a făcut.
Legislația este parazitată. De numărul legilor, de modul în care acestea sunt scrise, dar și de timpul care trece între apariția unui act normativ și emiterea unei legislații secundare (norme de aplicare) fără de care legea nu poate fi înțeleasă și nu își poate face efectele. Sunt două exemple, unul clasic, altul de dată recentă. Cel clasic este Legea offshore, o lege care a blocat, practic, de cel puțin șase ani, exploatarea resurselor energetice din Marea Neagră.
Rezultatul tergiversării a fost că a venit războiul din Ucraina și, odată cu el, a apărut presiunea tot mai accentuată pentru statele europene de a reduce dependența de aprovizionarea cu gaze naturale din Rusia. Dacă România ar fi avut acum în exploatare resursele din zona offshore, ar fi câștigat independența față de importul de gaz din Federația Rusă sau ar fi putut fi chiar o sursă importantă de aprovizionare la nivel european.
Realitatea este, însă, complet diferită de oportunitate. De ani la rând, statul și investitorii nu s-au înțeles pe tema Legii offshore, mai exact pe ceea ce înseamnă predictibilitatea aplicării, nivelul taxării și posibilitățile companiilor de a vinde gaz. Drept urmare, nimeni nu a beneficiat de pe urma resurselor din Marea Neagră, nici bugetul statului, nici cetățenii, nici firmele care au dreptul legal să exploateze hidrocarburile.
Acum, târziu, Legea offshore pare a fi o prioritate, pare că este agreată între stat și mediul economic și că ar putea să ofere un cadru legal pentru începerea exploatării. Doar că în ultimii ani s-au întâmplat multe, de la renunțarea companiei ExxonMobil la perimetrul offshore și până la războiul din Ucraina, care periclitează și investițiile din Marea Neagră. Așadar, timpul a schimbat și investitorii, și cadrul geopolitic în care ar trebui făcute investițiile.
Un al doilea exemplu este cel al programului de sprijin anunțat de guvern. Inevitabil, el se află în fața unor amânări și necunoscute, cele mai importante fiind legislația care trebuie să însoțească pachetul de măsuri și, în unele cazuri, sursa finanțărilor. După cum se poate vedea, nimeni nu se grăbește să aplice măsurile de sprijin pentru populație și companii.
OCOL DE 20 DE ANI. Am avut acut dovada prin care România a pierdut timpul cu ocazia lansării șoselei de centură a Balșului. Toată lumea era mulțumită, numai că două întrebări pluteau în aer – „de ce nu s-a făcut construcția în urmă cu 20 de ani?“ și „care ar fi fost efectul asupra economiei locale și calității vieții, în general, dacă șoseaua ar fi fost inaugurată în urmă cu două decenii?“. Răspunsurile pot fi date, dar nu mai folosesc la nimic.
Totodată, inaugurarea șoselei de centură a orașului Balș ne arată că România va rezolva la un moment dat o bună parte din marile probleme. Va face și o infrastructură decentă, va moderniza și digitaliza instituțiile publice, va atrage mai mulți bani europeni și va deveni o economie dezvoltată și modernă. Sunt deja realizări „insulare“ care demonstrează că se poate. Doar că progresul se va face cu 20 de ani mai târziu decât potențialul. La scara istoriei contează mai puțin, la scara unei generații este, însă, o ratare istorică.
