Suporterul suportă

 

Ce este echipa naţională? În primul rând, este echipa naţională de fotbal. Din motive uşor de priceput – industrializarea fotbalului, sufocarea prin sponsori, transformarea bătutului de minge în sursă de capital politic, rentabilizarea împinsă nu pe extremă, ci la extrem –, cam tot ce mişcă în sport cedează trecerea Măriei Sale şi cortegiului ei  de cornere, ofsaiduri şi henţuri. Chiar şi atunci când naţionala de fotbal agonizează pe locul 47 în clasamentul mondial, oricând la îndemâna unei Bosnii sau Islande, ochii tot spre ea se îndreaptă. Şi, fapt previzibil, tot ea dă temeiul unei retorici pândite de clişee facile, comparaţii stupide şi spe­ranţe păgu­boase. Şi-atunci, ce este naţionala de fotbal? Mai discret decât ieri, ea s-ar vrea totuşi un pansament tricolor pe rănile căscate în carnea echipelor de club.

Unsprezece flăcăi adunaţi fie de la noi din bătă­tură, fie din străinătate ar trebui să scrie unul dintre puţinele scenarii ale solidarităţii. În plus, meciul echipei naţionale e un prilej de redobândire a pozi­ţiei bipede pentru suporterii crescuţi în spiritul inflamării vindicative, al marte­lării adversarului din alt oraş sau cartier, al transformării stadionului în câmp de bătălie. Dacă în timp de război muzele tac, când joacă naţionala ura intercluburi se pre­schimbă în entuziasm. Dar asta cu o condiţie: să iasă bine. În cazul în care naţionala pierde, supor­terii pun deoparte steagul României şi îşi reamintesc că mai au de reglat conturi interne. Urmează o serie de beep-uri.

Nu suntem doriți. Pentru suporterul sedus de teoriile conspiraţio­niste urzite de bogaţi împotriva marginalilor, nimic nu e mai simplu decât să se aprindă şi să bombeze pieptul. Nimeni nu-l poate clinti din convingerea că „nu suntem doriţi“, că „ăia nu ne vor la masa lor“. În mintea lui, echipa naţională capătă acum aura unui trib de haiduci înarmaţi cu crampoane, care dejoacă ticluiri mâr­şave, bat cu pumnul în birourile mandarinilor transcontinentali şi dau apoi semn că răzmeriţa poate începe. Refrenul e arhicunoscut: om fi noi mici, dar suntem inventivi şi orgolioşi.

Ce-i drept, orgoliul dublat (tot mai rar) de va­loa­re asigură doar mici perioade vesele, urmate invaria­bil de căderi în abisul mediocrităţii. Naţio­nala de fotbal nu face decât să ilustreze într-o regie uneori fastuoasă, alteori şubredă câteva dintre tră­săturile ţării pe care o reprezintă: autocontemplare ego­latră, de multe ori fără motiv, inconstanţă ne­vin­­decabilă, nombrilism ţanţoş, neputinţa de a schimba ciclul micilor izbânzi şi al marilor decepţii, tembelism cu rază lungă de acţiune. Pe lângă asta, naţionala e, oricând în ultimele decenii, organismul pe care parazitează o pletoră de fripturişti (turişti amatori de fripturi gratis), o du­zină de parlamentari cu vuvuzeaua în bagaj, un comando de patrioţi conjuncturali momiţi de un voiaj la business class şi un sejur gratuit la cinci stele. Aceştia se închină la icoana lui Tătăruşanu, îl laudă pe Benzar şi-l perie pe Răzvan Marin. Vocea patrio­tului naţional vibrează decis în toate turneele de pregătire ale echipei, chiar şi acolo unde nu se an­ga­jează teste utile, ci şuşanele cu manelişti, fleici şi şpriţuri.

Cultura excesului. Mai suntem, în aceste con­diţii, o ţară de supor­teri? Desigur. Poţi să nu ştii nimic despre nimic, dar dacă ai lacune legate de biografia lui Andone sau de ultimul club la care stă pe tuşă Chiricheş eşti vrednic de dispreţ. Pe de altă parte, naţionala de fotbal e (tot mai rar, din păcate) prilejul bucuriilor simple, dar şi al patetismelor de doi bani. O victorie a tricolorilor scotea lumea pe străzi cu două-trei decenii în urmă şi livra soluţii fantezist-ne­ghioa­be dinspre peluze: „Hagi – preşe­dinte“, „Popescu – prim-ministru“ etc. Nicăieri în sportul nostru cultura excesului nu atinge vibraţia unui joc al naţio­nalei de fotbal. Cristina Neagu, fost număr 1 în handbalul feminin, şi Simona Halep, actual nu­mărul 1 în tenisul feminin, nu vor avea parte nicio­dată de răsfăţul politico-metaforic de care se bu­cură fot­baliştii, deşi la ora actuală România are drept prim-ministru o femeie. Dar acesta nu e singurul fals din imagologia fotbalistului tricolor. După turneul final al Cupei Mondiale din SUA 1994, presa a născut, a botezat şi a dus la creşă o altă făptură compusă din aer, fum şi fumuri: „generaţia de aur“.

Toate încercările de ponderare a jubilaţiei au fost jugulate cu ochi furibunzi şi cu detergent în colţul gurii. Cine a cutezat să întrebe în ce anume constă aurul s-a ales cu priviri ostile şi a fost ştam­pilat drept cârcotaş, incompetent sau duşman. Concluzia a fost limpede: n-ai voie să fii lucid în fotbal. E ca şi cum ai vrea să pui frunzele la loc în pomi toamna. Prin urmare, generaţia de aşa-zis aur figurează în continuare în sufletul ars de tristeţe şi flămând de victorii al suporterului, chit că portretele celor care au compus-o au fost date jos de la Casa Fotbalului de generaţia de politruci Wireless & iPhone Ltd. Iar suporterul, bietul de el, suportă. Şi aşteaptă, blazat sau naiv, alegerile, sperând nesperabilul: că lucrurile vor arăta mai bine şi că vom fi, ca Petru Rareş, iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât.

← Close