Johannes Gutenberg a murit lefter și orb, ipostaze în care a ajuns și o parte însemnată din presa tipărită 546 de ani după invenția sa, incapabilă să prevadă faptul că tehnologia îi va lua mediei tradiționale pâinea de la gură.
În ultima jumătate de mileniu, presa, admiteți generalizarea, a avut o viață intensă și nefericită, care i-a adus o reputație întristător și, sper, nemeritat de proastă. Spre exemplificare, să luăm duiosul caz Publick Occurrences, primul ziar cu mai mult de o pagină publicat în coloniile britanice din America anului 1690, la Boston. Ziarul titra „Indienii creștinați în anumite părți din Plimouth (sic!) au inaugurat o Zi a Recunoștinței“ și dădea de veste despre faptul că regele Franței s-a culcat cu nora lui. Suficient ca apariția să fie curmată după doar câteva zile de către autoritățile coloniale britanice și niciun alt ziar să nu mai apară pe tărâmul celor liberi din Lumea Nouă vreme de 14 ani. Un destin demn de marile pagini ale dramaturgiei. O tragicomedie ce s-ar cere montată pe o scenă. Și astfel ajungem la subiectul acestui comentariu: rolurile pe care le-a primit presa în teatru.
ȘTIRILE ÎN VREMEA MARELUI WILL. William Shakespeare, cel mai mare dramaturg dintre toți, a cărui operă mustește de vești, mesageri (inclusiv stafii) și misive, satirizează în postuma „Poveste de iarnă“ ceea ce am numi azi jurnalism. Chit că o mențiune din această piesă conferă greutate și credibilitate tiparului într-o vreme în care informațiile, cele considerate tot azi fake news, circulau mai cu seamă sub formă de cântec: „Tare-mi plac cânticele – da’ întipărite, că atunci îs adivărate“, spune personajul Mopsa, în timp ce Autolycus îi prezintă o știre, sursa acesteia, ba și martorii ei, garantând autenticitatea cântecului: „Uite unul de jale: cum a lepădat o nevastă de cămătar douăzeci de saci de aur la o singură sarcină; și cum îi venise poftă să mănânce capete de năpârcă și broaște râioase la frigare. (…) Îți dau și numele moașei: Madam Tranca Fleoanca. Îți dau și numele la încă cinci-șase cumetre care erau de față. Crezi că umblu cu gogoși?“ (am păstrat grafia comediei în cinci acte, apărută în limba română în 1942, citată și în articolul meu „Adevărul despre media“, n.m.).
Marele Will a fost preocupat constant de modul în care erau transmise știrile, conferind acestei acțiuni un rol decisiv. Dacă Fratele Laurențiu (folosesc traducerea din 1922 a tragediei în cinci acte) ar fi ajuns la timp pentru a transmite că fata a înghițit o licoare ce o face să pară moartă doar 24 de ore, dacă slujitorul Balthazar nu i-ar fi relatat incomplet tânărului Montechio vestea morții iubitei sale, Romeo și Julieta ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
PRESA PE SCENELE NOASTRE. Rică Venturiano, „colaboratore la ziarul «Vocea Patriotului Naționale», publicist“, din „O noapte furtunoasă“, de I.L. Caragiale, e impostorul definitiv și, probabil, cel mai cunoscut jurnalist din teatrul românesc. Jupân Dumitrache face o caracterizare pertinentă tagmei din care provine personajul: „Iaca, niște papugii… niște scârța-scârța pe hârtie! ’I știm noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pișicherlicuri… și seara… se gătesc frumos și umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul!“. În schimb, Nae Ipingescu îl admiră pe acest „coate-goale, mațe-fripte“, chit că lauda sa nu sună bine deloc în urechile jurnaliștilor apolitici: „E d-ai noștri, băiat din popor“.
Mda, Caragiale era necruțător cu gazetăria – chiar discutam recent cu omul de litere Lidia Bodea, care, ca și mine, recitește „Schițele“ lui nenea Iancu, și constatam ciclicitatea minciunilor. Acolo, ignobilul Caracudi furniza „informațiuni de senzație țesute cu observațiuni veninoase“ inventate în Cișmigiu, fix unde s-au născut, în 1992-1993, mare parte dintre „documentările“ primului mare tabloid al patriei postdecembriste.
Nu altfel stau lucrurile în Bucureștiul dintre cele două războaie mondiale, mai precis, pe o stradă zgomotoasă unde se află redacția revistei „Zări limpezi“ din piesa „Morișca“, a lui Ion Luca și atât (am văzut o montare, slăbuță, la TNB, dar am ascultat o versiune radiofonică ceva mai acătării, e pe YouTube). Prim-redactorul din „Morișca“ e supărat nevoie mare pe publicarea dintr-o confuzie a unei nuvele, însă aceasta va avea atât succes, încât el va ajunge ministrul Culturii.
Nici personajele din „Ziariștii“, de Al. Mirodan (Alexandru Zissu Saltman, la naștere), nu sunt de pus în ramă, mai ales că piesa scrisă de fostul șef al secției Externe de la ziarul interbelic „Tinerețea“ era concepută în spiritul realist-socialist. A făcut însă un număr-record de reprezentații, spre o mie, fiindcă dramaturgul-externist avea verb și umor.
Dintr-o dramaturgie în care idealistul Gelu Ruscanu, directorul de la „Dreptatea Socială“ din „Jocul ielelor“, de Camil Petrescu, face o figură individuală, am văzut la sfârșitul anului trecut, la Nottara, premiera spectacolului „Ultima oră“, de Mihail Sebastian, regia Erwin Șimșensohn. Ca fost secretar de redacție, am râs și eu, ca toată sala, de tușele (poate prea îngroșate la actorii secundari, dar, în fine, ăsta e spiritul piesei) cu care sunt prezentați oamenii din redacția publicației „Deșteptarea“.
Închei încredințarea acestor rânduri tiparului la adăpostul gândului zglobiu că teatrul are adesea o presă proastă, dar el a dat primul.
