Nu cunoști cu adevărat un om decât după ce ai mâncat un drob de sare cu el, spune o vorbă din bătrâni. Așa o fi fost pe vremuri, când norma era să deschizi gura după ce gândești, nu în loc să. Astăzi, când cam toate se petrec în viteză, recursul la înțelepciunea populară poate părea caraghios. Astăzi cunoști omul mult mai repede și nu sunt rare cazurile când regreți că ai făcut-o.
Lumea a devenit un atlas al decepțiilor. Ipocriții dau tonul și fac agenda. Costumul de firmă și butonii de aur țin loc de bibliotecă. Nu mai contează toate viețile, ci doar o parte – ni se spune și care anume. Spoiala învinge fondul și dă măsura derivei și imposturii. Judecata limpede nu cere neapărat lecturi, ci în primul rând acel tip de bun-simț pe care-l înveți acasă. Vreme de șapte ani, spune o altă vorbă din bătrâni, care nu ajunge atât de ușor la tineri.
Cei fără șapte ani de acasă vor jigni fără să-și dea seama, vor gafa senin, vor călca în toate străchinile care li se întind nevăzut în cale. Și la un moment dat își vor dezvălui, inevitabil, găunoșenia. Sunt gânduri care îți pot trece prin cap oriunde, în funcție de ce faci și pe cine ai în jur. Spectacolul semenilor care nu știu că se dau în spectacol își păstrează fascinația chiar și acum, când încă nu e voie la concert, la teatru, la film sau la meci. Spectacolul ăsta – uneori întristător, alteori reconfortant – e lângă tine. Asiști la el fără să ai nevoie de bilet. Dar e bine să ții în buzunar o pastilă care să-ți taie greața.
UN FUNDAȘ ȘI-UN ATACANT. Cu mai bine de o lună în urmă, stăteam în redacția unui post de televiziune și mă uitam cum naționala de fotbal a Germaniei se abține s-o dezmembreze pe a României. Cum le șade bine falșilor patrioți, comentatorii meciului au decis că 0-1 acasă cu Germania e echivalentul unei suite de victorii cu Franța, Spania și Brazilia și au făcut abstracție de ziua formidabilă a portarului român și de cele douăsprezece ocazii mari ale adversarului. Tribunele fiind goale, conform consemnului, organizatorii le-au acoperit cum s-au priceput mai bine sau cum prevedea contractul încheiat între postul care transmitea meciul și unul dintre sponsorii echipei naționale.
Altfel spus, la tribuna a doua se lățea un cearșaf pe care era numele sponsorului în chestiune – un lanț de supermarketuri de tip „discount“, cu peste 250 de centre în România. Ideea nu e pur românească; absența publicului obligă și alți organizatori, de la Liverpool la Bilbao și de la Leverkusen la Nantes, să întindă bannere enorme pe care se pot citi numele a tot felul de branduri. Oricum, important este că vedeam meciul în compania a doi foști jucători la echipa națională: unul tocmai ieșise de la o emisiune la care fusese invitat să facă avancronica întâlnirii cu Germania, celălalt urma să intre cu mine în studio pentru emisiunea de după.
Amândoi celebri, amândoi excelent instalați financiar, amândoi cu afaceri, prestigiu și haine scumpe. Părerile lor despre meci contează mai puțin în toată povestea. Pe mine, unul, lucrul care m-a curentat a fost reacția lor la vederea cearșafului cu numele sponsorului. Primul dintre ei, atacant de finețe pe vremuri, s-a întors spre celălalt și a murmurat din vârful buzelor: „Cum să faci, mă, mizeria asta? Ăsta e sponsor? Ce e, bă, porcăria asta?“ (Am cenzurat ce era cu băgat și cu morți.) Al doilea, fundaș de nădejde cu niște ani în urmă, a râs empatic și a licitat: „Astea-s supermarketuri pentru săracii de la metrou, ești nebun?“
ARISTOCRAȚIA CU CRAMPOANE. Matricea stilistică a fundașului de altădată îl silește să-și încheie 90% dintre enunțurile neoficiale cu această întrebare abisală. „E trei și un sfert, ești nebun?“ „Aș mânca o pizza, ești nebun?“ „Ieri a fost ziua soră-mii, ești nebun?“ Spre lauda lui, fostul fundaș se controlează când e în direct și își reprimă ticul. Asta însă nu-i scuză disprețul imens pentru „săracii de la metrou“, aflați pesemne la o distanță insurmontabilă de Fundășimea Sa.
În câteva cuvinte, fotbalistul a trasat granița și a pus lucrurile la punct. De o parte, „săracii de la metrou“, cei mulți și fără bani, care trăiesc pe credit și abia își țin copiii la școală. De partea cealaltă, puținii aleși, băieții cu limuzină, conturi grase și vacanțe exotice. De o parte, plebea, de cealaltă, elita. De o parte, privațiunile, de partea cealaltă, răsfățul și luxul.
De o parte, gloata de tip lumpen, de cealaltă, aristocrația cu crampoane și amante posh. Prea puțin a contat pentru fotbalist că o bună parte din elita căreia îi aparține e analfabetă, circulă fără permis de conducere pe drumurile patriei sau fură – vezi cazul partenerului de discuție, care, păstrându-și reflexele atacantului de finețe, a atacat trei sticluțe cu dezinfectant puse acolo în folosul întregii redacții și le-a dus acasă cu un an în urmă, în plină stare de urgență.
La fel de puțin a contat pentru lipitorul de etichete pe fruntea săracilor de la metrou faptul că destui călători cu acest mijloc de transport (printre care am onoarea să mă număr) sunt oameni de succes, care câștigă foarte bine și nu văd nimic înjositor în a merge fără să aștepte la semafoare. Dar, Dumnezeule, câtă lipsă de considerație și de tact. Cât dispreț, câtă trufie mojică și câtă suficiență. Mai că-ți vine să te plantezi în fața fundașului și să-i pui, de data asta serios, întrebarea preferată: ești nebun?
