Printre spectacolele de revistă care adunau puhoi de lume se numărau, în anii 1980, „Dai un Biban, dar face“ și „Salutări de la Vasile“. Ambele, cu Dem Rădulescu, ambele, jucate în sala de la intersecția dintre Calea Victoriei și bulevardul Dacia, astăzi dezafectată, unde l-a primit premierul Theodor Stolojan pe Michael Jackson în 1992.
Acest articol a apărut în numărul 77 (4– 17 noiembrie 2019) al revistei NewMoney
Întâmplător, tot pe acolo trecea Nicolae Ceaușescu când se înapoia din câte-o vizită în străinătate sau când se ducea la sediul Comitetului Central (astăzi, sediul Ministerului Afacerilor Interne). Într-o nu tocmai bună zi, afișul cu „Salutări de la Vasile“ a dispărut fără explicații. În schimb, piesa, ce să vezi?, se juca în continuare. Leopardul era înăuntru, deși afișul de pe gard fusese smuls de o mână tremurător-precaută. Ce se întâmplase? Un actor român cu prenumele „Vasile“ spălase putina comunismului biruitor și preferase să se livreze infernului capitalist pe care „Dunărea gândirii“ îl afurisea plenară de plenară și congres de congres. Și-atunci, cum să lași ditamai ofensa – „Salutări de la Vasile“ – pe zidurile teatrului, când apatridul Vasile se oploșise prin cine știe ce fund de Germanie, Elveție sau Suedie infectă? Dacă se uita Tovarășul pe geam și vedea afișul?
Cum adică, licheaua de Vasile își permitea să-l salute? Să-i dea cu tifla? Dar cine se credea, mă rog? E de presupus că Nicolae Ceaușescu habar n-avea de fuga lui Vasile peste graniță, numai că un politruc zelos luase deja măsuri, conform principiului geto-dac just in case. Tocmai fusese ilustrată una dintre sutele de ipostaze ale reflexului de obediență, într-o țară în care existau mii de sacouri sau de revere și milioane de scame imaginare.
UN TITLU. Conform unui alt principiu – de fapt, proverb – geto-dac, și anume bad habits die hard, reflexul de obediență e viu și nevătămat chiar și în România lui 2019. Cu toată democrația, șeful rămâne șef, iar precauțiile menite să-i menajeze susceptibilitatea și orgoliul nu sunt niciodată prea multe. Că este așa o dovedesc două întâmplări recente, dintre care una e comparativul de superioritate al celeilalte în materie de ridicol și slugărnicie.
La un festival de teatru ținut la Brașov, organizatorii modifică titlul piesei „Scripcarul de pe acoperiș“ în „Violonistul de pe acoperiș“. De ce? Fiindcă Primăria finanțează festivalul, iar George Scripcariu, primarul Brașovului, ar putea să se simtă lezat. Unul dintre organizatori decide să înlăture riscurile și să intre cu bocancii în proza lui Șalom Alehem, în libretul lui Joseph Stein, în traducerea românească a Antoanetei Ralian și în filmul „Fiddler on the Roof“, regizat în 1971 de Norman Jewison în America.
„Fiddle“ e tradus prin „scripcă“ și nu prin „vioară“ tocmai pentru o cât mai bună adecvare a materialului semantic la perioada în care se petrece acțiunea. Pentru organizatorul brașovean doldora de spirit de inițiativă, merită spus că acțiunea din „Scripcarul de pe acoperiș“ se petrece la începutul secolului douăzeci, într-o perioadă de suferință a comunității evreiești de pe teritoriul Rusiei imperiale. Spre lauda lui, primarul Scripcariu îi sfătuiește pe hiperprudenți să restituie piesei titlul inițial, dându-și seama că i se făcuse un mare deserviciu de imagine. Absurdul înflorește. E ca și cum șefii de la Colibași nu ar mai produce Dacii ca să nu se supere Burebista sau Decebal.
UN POD. La puțină vreme după excesul de zel din „orașul de la poalele Tâmpei“, conform susurului de clișeu, are loc un cenaclu de servilism prilejuit de inaugurarea unui pod peste Mureș, care urmează să lege localitatea Căpud de mai cunoscutul Teiuș. Sigur, evenimentul are parte de glazura obișnuită: sfințirea pe care o realizează soborul, discursuri ale notabilităților din cele două așezări, cântec, joc și voie bună. Prezentatoarea evenimentului își pune în glas toate sosurile encomiastice de care poate să facă rost. Ai spune că nu se inaugurează un pod, ci se debarcă pe un continent proaspăt descoperit. Primarul din Căpud și fratele lui, prefectul de Alba (a naibii coincidență), sunt ținta unui bombardament de omagii în fața căruia un om cu bun-simț ar roși și ar cere încetarea tirului. Toți cei care pun mâna pe microfon doinesc slugarnic și-l proslăvesc pe edilul din Căpud.
Cireașa de pe bomboana de pe coliva de pe tort o așază o elevă care își asumă sarcina cea mai delicată: recitarea unei ode care, în loc să emoționeze, provoacă un acut sentiment al penibilului. Ca valoare, poezia scrisă de un căpudean fără nume pomenibil face din „Foaie verde de piper, / Să trăiască dom’ șofer, / Că ne-a luat și ne-a plimbat / Și nu ne-a accidentat“ un catren la nivelul Sonetului XVIII al lui Shakespeare sau al „Rubayatelor“ lui Omar Khayyam. Rapsodul căpudean crede că „amnar“ și „rotopercutor“ rimează fiindcă se termină amândouă în „r“. Textul debordează de cuvinte nepoetice din categoria „proiect“, „modernizată“ etc., în ciuda titlului lăcrămos-livresc: „Străbunii noștri din Căpud“. Versul „Apă în Căpud băgată“ e de un grotesc definitiv. Spre deosebire de spectacolul de la Brașov, aici reflexul de obediență face podul și rămâne în poziția asta până când se usucă apa sfințită pe care-o împrăștie pămătuful preoților din sobor.
