Redacția

Sunt tot mai puține articole de presă care te obligă să le recitești, ca să înțelegi mai bine ce tocmai ai aflat – ceea ce, în această lume grăbită, e păgubos și, dintr-o anumită perspectivă, greșit. De ce să pierzi timp, când ai vrea să acumulezi cât mai multă infor­mație economisind cât mai mult timp, să afli totul dintr-o privire cuprinzătoare?

PRESA ÎNSEAMNĂ OSMOZĂ. „Recviem pentru re­dacție“, publicat de Maureen Dowd în The New York Times, e unul dintre aceste articole care du­blează timpul de citire. Trebuie parcurs integral – ca o lucrare muzicală de mari proporții pe care nu o poți înțelege dacă ai ascultat doar uvertura și, pe repede înainte, încă o parte din canonul stabilit. Sau ca un meniu de fine dining bine închegat, din care ai gustat antreul și ai luat două lingurițe din desert, pentru ca apoi să te lauzi că știi ce ai mâncat. Jurnalista de opinie avertizează din start: „Nu vreau să fiu dintre cei care bat apa în piuă pe motiv că înainte era mai bine, iar lucrurile nu vor fi mai bune vreodată“.

Ceea ce crede însă e că jurnalismul e mult mai dificil de practicat în afara redacției, la care s-a cam renunțat peste tot din motive de progres, eficientizare, costuri și, bomboana de pe coliva cronicii unei morți anunțate, lucrul de la distanță. Jim Rutenberg, colegul de redacție al lui Maureen Dowd, chiar a întrebat-o: „Cum ar arăta un film despre presă azi? Ar în­fățișa o mulțime de indivizi, stând fiecare în locuința sa, înconjurați de plante triste de apartament și folo­sind Slack (serviciu de mesagerie instant, n.r.)“. Iar Mark Leibovich, de la The Atlantic, citat și el în rec­viemul redacției, pune punctul pe i: „Nu-mi pot imagina altă ocupație bazată pe osmoză, pe statul îm­preună, decât jurnalismul“.

Din articol mai aflăm că Leibovich ține cele mai multe întâlniri profesionale de acasă și deplânge faptul că, la sfârșitul unei discuții pe Zoom, nimeni nu întreabă: „Hei, vrea cineva ceva de băut?“.

O să întrebați de ce naiba pomenește un jurnalist despre băutură când condițiile esențiale ale acestei ocupații pe care mă încăpățânez să o socot nobilă chiar și în vremea clickbaitului sunt vigilența, trezia, tresăritul, adică atribute încetinite sau adormite de un păhărel ori două. E o figură de stil, desigur, așa cum reiese dintr-un dialog pe care l-am purtat recent cu regizorul Alexandru Dabija, înaintea unei premiere la Teatrul Bulandra: „Am tras o concluzie aici, la Bulandra. Am repetat o lună și jumătate, iar simptomatic este că n-am apucat să bem nicio bere!“. „Apă bei, apă joci?“ „Cam așa!“ „Pe vremea lui Nichita Stănescu se spunea că alcoolul intra în metabolismul creativității, nu mai știu dacă zicea chiar el asta.“ „Știu. Bine zis!“ „Ca metaforă pentru a intra într-o altă stare.“ „Evident că e vorba despre o metaforă, evident că e vorba despre a sta împreună…“

Ei bine, așa e și jurnalismul, iese cum trebuie dacă oamenii lucrează împreună. Nu doar pentru că avem „regula celor patru ochi“, niciun produs de presă nu trebuie să apară fără validare pertinentă. Nu numai pentru că poveștile bune sunt precedate de poves­tea zămislirii poveștilor – „adevărul e, mereu, ceea ce-și spun reporterii unul altuia când revin în re­dac­ție“, observă Kara Swiser, de la The Wall Street Journal.

Dar în ADN-ul acestei profesii, pe lângă frisonul pe care-l resimți când ai un subiect mare și știi că trebuie să-l abordezi responsabil, dincolo de concentrarea jurnalistului care se așază cu ochii strălu­citori la birou – o trăire ce inspiră doar dacă e vă­zută, nu și povestită –, e nevoie de mai mulți oameni pentru a aduce claritate în haosul vertiginos dinain­tea termenului-limită. Una dintre cele mai importante dezvăluiri pe care le-am făcut în 33 de ani de jurnalism s-a născut din povestirea în redacție, de către doi colegi, a unui fapt la care fuseseră martori oculari cu o seară înainte.

Iar un scandal uriaș a început la o țigară, în curtea redacției, unde două colege s-au întrebat dacă informațiile controversate pe care le aveau puteau fi puse cap la cap. Când scrii o simplă fotoexplicație în redacție, vrei să afli și ce a văzut autorul fotografiei prin obiectiv, dar, mai ales, ce reiese și din fotografiile care n-au ajuns la tine, dar ar putea completa imaginea de ansamblu pe care vrei s-o redai, și atunci strigi la cel care s-a întors de pe teren, nu recurgi la un dialog al surzilor prin mesaje vocale pe WhatsApp.

IZOLAȚI ȘI ÎMPREUNĂ. Concluziile articolului din The New York Times au fost trase de profesorul universitar de jurnalism Vincent F. Filak, pe blogul său, Dynamics of Writing: „Oricât ne-ar conecta interne­tul, ne și izolează într-o manieră în care nu ar fi fost posibil în vechile redacții. Da, putem găsi mai multe informații online decât de la un editor morocănos care a memorat ghidul de redactare Associated Press și care încă știe cine a candidat la primărie în 1963“.

Spre deosebire de Maureen, eu vreau să mă plâng de aceste vremuri în care putem vedea oriunde cât e ceasul, dar nu mai avem timp pentru nimic, știm ce se întâmplă în celălalt colț al planetei, dar nu știm ce se întâmplă lângă noi. Într-o redacție, dacă aș fi în­șiruit aceste gânduri înainte de publicare, aș fi pri­mit instant feedback, din care, poate, s-ar fi născut alte idei sau alte articole.

Pentru un om de presă, redacția nu este, nu poate fi și nu trebuie să fie totul. E doar singurul lucru care contează.