„Skin in the Game“, cea mai recentă carte a lui Nassim Nicolas Taleb, eseistul american de origine libaneză care a devenit celebru cu volumul „Lebăda neagră“ – o anticipare a crizei financiare, publicată încă din aprilie 2007 – nu a fost neapărat bine primită. Recenziile din publicații prestigioase precum The Guardian, The Economist sau Financial Times indică o serie de „vicii“, neadevăruri sau exagerări din această carte – a cincea din seria „Incerto“, care include și „Lebăda neagră“.
Controversele din jurul „Skin in the Game“ (titlu care, într-o traducere liberă, ar putea să însemne „Cu pielea la saramură“) erau cumva anticipabile, dat fiind faptul că autorul pune la colț elitele lumii actuale, indiferent că vorbim de politicieni, consultanți, bancheri, jurnaliști (inclusiv autori de cronici de carte). Pe scurt, mesajul cărții e ceva de genul că oricine ia o decizie sau face o recomandare ar trebui să suporte și consecințele care decurg din asta.
Cu picioarele pe pământ. În aceeași logică, Taleb nu dă doi bani pe decidenții sau teoreticienii care nu au nicio legătură cu lumea reală. Ce înseamnă, concret, contact cu lumea reală? Răspunsul vine de la bun început, chiar în prologul primei părți a cărții. Taleb reia legenda gigantului Anteu, fiu al lui Poseidon (zeul mărilor) și al Geei (Pământul), care era invincibil în luptă atâta timp cât avea un contact nemijlocit cu Geea, deci cu Pământul. Anteu îi provoca la luptă pe toți drumeții care îi ieșeau în cale și ucidea cu cruzime, pentru că din craniile lor își propusese să zidească un templu dedicat tatălui său, Posedion. Hercule, când a trebuit să-l înfrunte (uciderea lui Anteu fiind una dintre cele 12 munci), nu a făcut altceva decât să-l ridice în aer. Odată desprins de sol, Anteu a fost o victimă ușoară.
De la pățania lui Anteu (personaj plasat de legendă în Libia zilelor noastre) trece oarecum firesc la o discuție despre politica intervenționistă a Statelor Unite în Nordul Africii și Orientul Mijlociu. Doar de dragul instaurării unor regimuri democratice în Libia și Irak, americanii au eșuat lamentabil. Neînțelegerea realităților din teren a făcut ca aceste decizii să reînvie comerțul cu sclavi (în Libia) și să ducă la instaurarea haosului. Evident că unui cititor român gândul îi zboară spre modul în care sunt luate deciziile de către Guvernul de la București. De pildă, cele cu impact economic. Pentru a rămâne în spiritul cărții lui Taleb, o întrebare se naște aproape de la sine: cât timp au petrecut miniștrii Finanțelor sau Muncii ca administratori sau ca directori generali ai unor companii (cu activitate reală), în condițiile în care promovează schimbări radicale în sistemul de taxare? Și o a doua întrebare decurge din prima: care este răspunderea directă a acestor oficiali în caz că lucrurile nu ies bine? (Faptul că partidul care i-a trimis în guvern va pierde alegerile viitoare nu e un răspuns acceptat.)
Trucuri pe termen lung. Regula lipsei de răspundere se aplică și companiilor private și, mai ales, instituțiilor financiare. Taleb dă exemplul unui bancher care îi mărturisea că acordă doar credite pe termen lung și părăsește banca mult înainte ca împrumutul să ajungă la maturitate. Mergând pe această regulă, bancherul cu pricina schimba banca la care lucra din 12 în 12 ani și – nota bene – soția din zece în zece ani. Norme interne privind obligația bancherilor de a returna bonusurile pentru credite neperformante s-au introdus de-abia în 2008, în băncile elvețiene.
Taleb furnizează în carte chiar și un ghid de diferențiere a businessmanului veritabil de cel contrafăcut. Este vorba despre capitolul „Chirurgii nu ar trebui să arate a chirurgi“. Autorul spune că, pus în situația de a alege între un chirurg cu mâini fine și un altul cu aspect de măcelar, îl preferă pe cel de-al doilea. Atunci când deghizajul social al cuiva este prea țipător și subliniază mult prea evident profesia sau clasa socială căreia îi aparține, beculețul suspiciunii se aprinde automat. De fapt, cine e preocupat prea mult de cum arată înseamnă că nu are timp să ia contact cu realitatea. De aceea, de multe ori, directorii generali sunt îmbrăcați mai elegant decât antreprenorii (ai căror angajați, de altfel, sunt).
Cel puțin unul dintre capitolele cărții a devenit viral cu mult înainte de apariția acesteia pe piață. Este vorba despre „intelectualul totuși idiot“ (Intellectual Yet Idiot) pe care Taleb l-a popularizat încă de acum un an pe site-ul Medium.com. Acest tip de intelectual nu este nimeni altul decât absolventul de MBA fără nicio legătură cu lumea reală, care ocupă posturi de consultant bine plătite.
„Skin in the Game“ aduce o perspectivă pe alocuri brutală asupra fracturii dintre teorie și practică și a fost contestată încă înainte să fie publicată. Pentru toate acestea merită citită (măcar răsfoită).
