Într-o carte celebră, considerată biblia metodologiei franceze de studiere a istoriei relațiilor internațio nale – „Introducere în istoria relațiilor internațio nale“, de Pierre Renouvin și Jean-Baptiste Duroselle –, condi țiile demografice sunt considerate o adevărată forță profundă în relațiile internaționale. Altfel spus, sănă tatea demografică a unei națiuni – nu neapărat numă rul locuitorilor – este fundamentală pentru puterea statului și pentru capacitatea sa de a se proiecta în lume, de a-și lăsa amprenta asupra istoriei.
În rândurile de față vreau să aduc în discuție un aspect deloc discutat cu privire la ultimele date ale recensământului organizat anul trecut în România. Din păcate, subiectul nu pasionează autoritățile. Niciun comunicat sau me saj pentru țară din partea Președinției sau a Guvernului, nimic din partea celor două camere ale Parlamentului, deși chestiunea este una existențială, în condițiile pierderii în ultimul deceniu a 1,1 mili oane de persoane, în condițiile redu cerii amprentei românești în lume.
Academia Română pare la fel de indiferentă față de subiect, deși concluziile demografilor sunt clare: declinul este imposibil de oprit. Tema este foarte complexă, dar mă voi mărgini la impactul scăderii și îmbătrânirii populației asupra capacității României de a avea o politică externă.
DECALAJ MĂRIT FAȚĂ DE POLONIA. Prima obser vație este aceea că, la nivel regional, decalajul între România și Polonia s-a mărit semnificativ – mai bine de 20 de milioane de locuitori ne separă de polo nezi, chiar 23-24, în condițiile în care Polonia are în mod real 4 milioane de imigranți și refugiați ucraineni, cu o rată de 65% de integrare pe piața muncii. Să amintim că Polonia a început încă din 2014 să dezvolte o adevărată strategie de atragere a imigranților ucrai neni, prin acordarea de facilități, existența unei re țele de patru consulate generale plus a unui consu lat pe teritoriul Ucrainei. În toate evaluările occidentale este menționată talia demografică a Poloniei și mai ales faptul că următorul în clasamentul regional se află la foarte mare distanță.
În plus, perspectivele demografice ale României pentru următorul deceniu sunt la fel de sumbre. În 2027-2028, populația Româ niei ar urma să fie mai mică decât cea a Olandei. O primă consecință va fi scăderea numărului de euro parlamentari, reducerea proporției votului României în cadrul Consiliului European. Dar cel mai important se va resimți în poziția țării noastre pe harta euro peană a investițiilor – capacitatea de a atrage inves tiții și de a menține investitorii pe piața româ nească.
Scăderea și îmbătrânirea populației se vor repercuta și asupra capacității României de a reduce din decalajele față de Vest, asupra ratelor de creștere eco nomică. La nivelul psihologiei colective, conti nuarea declinului va adânci sentimentul multor ro mâni că nu te poți realiza în propria țară, că trebuie să pleci pentru ca măcar copiii să aibă o viață nor mală.
O societate cu asemenea probleme se va putea proiecta în exterior? Nicidecum! Își va duce exis tența la margine de istorie, adoptând, spre a-l cita pe George Friedman, o soluție low cost de politică externă, care înseamnă alinierea, pierderea și mai mult a autonomiei de gândire. Suntem într-o logică a supraviețuirii, fiecare din noi la diferite niveluri, care se traduce printr-o para lizie generală, prin lipsa unei idei superioare care să anime statul și societatea, prin lipsa oricărui orizont strategic.
Reducerea creșterii populației franceze, observată la recensământul desfășurat în aceeași perioadă cu cel din România, a dat naștere la numeroase dezba teri și luări de poziție cu privire la pericolul ca din 2043-2044 să se înregistreze o scădere, la consecin țele asupra serviciilor publice (minus 150.000 de elevi în școli și în grădinițe pentru generația născută în 2022), la pericolul creșterii decalajului demografic față de Germania (Franța sperând ca în 2070 să de vină cea mai populată țară a Uniunii Europene).
DEZBATERE PUR CONTABILĂ. La noi, dezbaterea a fost pur contabilă, fără a se adânci deloc asupra consecințelor. Iar acest lucru traduce lipsa voinței establishmentului de a da o direcție, de a avea un proiect de țară, de avea un orizont în afara unor meschine jocuri de culise, a unor mărunte jocuri de putere care nu aduc nimic națiunii noastre. Un sindrom bizantin care împiedică orice mobilizare, orice atitudine, chiar orice teamă cu privire la viito rul țării.
Desigur, creșterea diasporei va determina extinde rea rețelei consulare, ceea ce va aduce noi posturi și va deschide oportunități pentru cine va avea posibi lități, iar tematica legată de diaspora va deveni perfect sinonimă cu politica externă și diplomația.
