De ani buni, chestiunea palestiniană nu mai reprezenta un subiect. Or, atacul terorist efectuat de organizația Hamas împreună cu aliatul său mai mic, Jihadul Islamic, ne arată că ignorarea unui dosar pe motiv că este prea complex și prea complicat nu este o soluție. Deși cititorii noștri au fost expuși, cu siguranță, în ultima vreme, la tot felul de analize și comentarii, cred că este totuși util să revin asupra subiectului, aducând perspectiva istoricului.
Atacul terorist al organizației Hamas reprezintă un indiciu al radicalizării unor segmente destul de largi ale populației palestiniene. Odată constatat acest lucru, este legitim să investigăm cauzele care au dus la această radicalizare, ce anume a creat un spațiu de manifestare pentru o organizație precum Hamas și pentru Jihadul Islamic. Există, fără îndoială, o cauză de fond legată de frustrările acumulate ca urmare a lipsei oricărei perspective economice și politice pentru palestinieni, a lipsei oricărei alternative de reprezentare politică, pe fondul prăbușirii credibilității Autorității Naționale Palestiniene.
RESPONSABILITĂȚI ÎMPĂRȚITE. În această privință, responsabilitățile sunt împărțite între elitele palestiniene însele, guvernele israeliene, marile puteri occidentale (singura inițiativă serioasă fiind planul proisraelian propus de Administrația Donald Trump), statele arabe (interesate mai mult de rivalitățile regionale – în zona Golfului, interesul pentru Iran, iar în Maghreb, rivalitatea Maroc-Algeria). Să adăugăm și Organizația Națiunilor Unite și, în mod particular, inacțiunea secretarului general, Antonio Guterres, care putea fi mai vocal, în pofida blocajului real din Consiliul de Securitate.
De cealaltă parte, Iranul nu s-a dezinteresat de subiect, poziționându-se drept singurul reprezentant și apărător al intereselor palestiniene, iar această strategie a funcționat, dovadă fiind relațiile puternice dezvoltate cu Hamas, deși Hezbollah rămâne principala mișcare „sponsorizată“ de regimul ayatollahilor în regiunea Levantului.
Dar acestei pătrunderi puternice a Iranului în teritoriile palestiniene și îndeosebi în Gaza, Israelul i-a răspuns prin neîngrădirea prezenței Qatarului. Se știe din surse deschise că fondurile qatareze vărsate mișcării Hamas tranzitau prin aeroportul Ben Gurion. Această strategie avea în vedere împiedicarea satelizării Hamasului de către Iran. Acesta din urmă a reușit totuși să transfere competențe tehnice și competențe operaționale și de planificare către Hamas. Dovada a fost numărul foarte mare de rachete lansate de către Hamas – în jur de 5.000 numai în primele 24 de ore! În concluzie, singură, Hamas nu ar fi reușit să ajungă la asemenea capacități. „Sponsorul“, chiar dacă nu a fost implicat în luarea deciziei de a lansa un asemenea atac, are totuși o responsabilitate care decurge din proliferarea de competențe, de componente pentru rachete, de capacități de manufacturare.
CUM A FOST POSIBIL? Să ne oprim acum asupra Israelului și să începem cu prima întrebare, care revine zi de zi de la începutul războiului: cum a fost posibil? Răspunsul este mai simplu decât se poate credea, iar formularea trebuie să excludă din start faptul că serviciile israeliene sunt ineficiente.
În octombrie 1973, când Israelul a fost prins pe picior greșit de forțele militare ale Siriei și ale Egiptului, în așa-numitul Război de Iom Kipur, serviciile israeliene observaseră manevrele militare din apropierea frontierelor sale și, de asemenea, erau la curent cu progresele în termeni operaționali, de planificare și în materie de dotare, ale celor două componente ale fostei Republici Arabe Unite. Doar că au considerat că sunt simple demonstrații de forță, Damascul și Cairo nefiind considerate ca având dorința reală de a ataca Israelul, ținând cont de capacitățile militare superioare ale acestuia și, mai ales, după umilința pe care cele două au suferit-o în Războiul de Șase Zile din 1967.
Un asemenea raționament nu poate fi exclus nici azi și nu exclude faptul că serviciile israeliene au privilegiat în ultima vreme mijloacele de supraveghere tehnice în detrimentul celor tradiționale, al oamenilor pe teren.
De asemenea, răspunsul militar al Israelului este necesar pentru că statutul său de putere majoră a regiunii se joacă la nivelul percepțiilor, inclusiv pentru recâștigarea încrederii cetățenilor israelieni, de asemenea, din considerente obiective, pentru eliminarea amenințării.
În același timp, Israelul nu trebuie să cadă în capcana războiului asimetric, așa cum au căzut sovieticii și americanii în Afganistan. Soluția acestui conflict nu poate fi decât politică și economică, având în vedere și necesitatea de a-l ține departe de fractura dintre Occident și Sudul Global.
