Acest articol a apărut în numărul 69 (8 – 21 iulie 2019) al revistei NewMoney
Se știe, de la Pavel Puiuț citire, ce se întâmplă cu mâna întinsă care nu spune o poveste. Personajul jucat de Dinică în „Filantropica“ lui Caranfil e ferm, fiindcă stă zi de zi cu degetul pe încheietura vieții și-i ia pulsul: mâna mută nu primește de pomană. Trebuie să te pricepi, tu, cerșetor, să stârnești mila celui care trece pe lângă tine.
Să-l miști cu ceva, să-i clatini într-un fel siguranța și aplombul, să-l obligi să-ți dea un ban, plătindu-și totodată sieși iluzia generozității. Să-i spui o poveste. Cu stropul de adevăr care o ridică deasupra scornelii sau fără. Important e să nu taci. Tăcerea nu trece drept discreție în lumea perifericilor și e mai degrabă taxată decât răsplătită. Un cerșetor discret e de cele mai multe ori un naufragiat în drumul spre buzunarul omului cu parale.
Scriitorul e, la rândul lui, tot un cerșetor. Mâna lui întinsă ține cartea prin care pețește ochii, atenția, interesul, timpul și până la urmă banii cititorului. Dezgolindu-se autobiografic sau pitit în spatele personajelor plăsmuite în cancelaria minții, scriitorul își vinde totuși povestea de pe altă platformă decât cerșetorul. Ceea ce la unul ține de subzistență – iar uneori de înavuțire prin specula cu sentimente – la celălalt miroase a frison creator.
Dacă-l iei cu binișorul și-i exciți sinceritatea, afli, mai devreme sau mai târziu, că scriitorul se trezește uneori cochetând cu demiurgicul. Există și excepții, care însă nu fac decât să-și joace rolul în preajma regulii. Și oricum, la câte forme de-ale iubirii de sine există, una în plus sau în minus nu mai contează.
Contează, poate, discreția și felul cum e ea practicată de scriitor. Actul intim al scrierii (chiar și când se petrece într-un local, ca la Mario Vargas Llosa sau la Cătălin Dorian Florescu) subînțelege discreția și e urmat de o ieșire la rampă care e, după caz, cuminte sau exaltată. Nu există reguli și e mai bine așa.
DISCREȚIA. Pe de altă parte, există oare ceva care se cheamă discreția presei? Poate presa să-și îngăduie exercițiul discreției, câtă vreme rostul ei e să scormonească și să scoată la lumină, să afle și să aducă la cunoștința publicului? Nu pot exista mai mult de două răspunsuri la întrebarea asta. Pe primul, care este „da“, îl livrează recent presa spaniolă – de sport și nu numai.
Cu câtva timp în urmă, selecționerul spaniol Luis Enrique a demisionat din funcție, invocând probleme personale. Spania conduce relaxat o grupă de calificare la Euro 2020 în care se află și România, ceea ce înseamnă că problemele nu țin de rezultate, randament etc. Mai mult
ca sigur că la mijloc e o problemă gravă de sănătate – a selecţionerului sau a cuiva drag lui. Apasă în favoarea acestei bănuieli moartea cu cinci ani în urmă a lui Tito Vilanova, secund și pentru o vreme principal al Barcelonei, pe unde a trecut cu succes, ca jucător și antrenor, chiar Luis Enrique.
Cel în cauză nu a cerut public discreție și menajamente. A anunțat că se retrage și s-a retras. Ziariștii nu l-au zgândărit cu întrebări, ziarele n-au trimis batalioane de paparazzi în misiune, televiziunile nu s-au încins cu brâuri „breaking news“ și n-au difuzat nimic „incredibil“, „şocant“ sau de aceeași teapă.
Dreptul la intimitate a fost înțeles și respectat fără ezitare. Presa spaniolă nu e compusă din anahoreți și fecioare, dar știe că există praguri peste care nu poți trece altfel decât schilodindu-te sufletește și moral.
INDISCREȚIA. Al doilea răspuns – „nu“, nu există discreţie a presei – vine din România. Una dintre victimele de dată recentă ale curiozității dezmățate a ziariștilor din ocolul tabloid este Mihai Constantinescu. Tema preferată? Decuplarea cântărețului de la aparate. Tema secundară? Lacrimile pe care le varsă soția lui Mihai Constantinescu lângă patul soțului. Familia a cerut răspicat discreţie, știind că într-un loc ca România ea nu poate fi subînțeleasă.
Zadarnic. Popularitatea pe care a avut-o Mihai Constantinescu timp de peste patru decenii i se întoarce acum împotrivă. Cântărețul n-a practicat excelența în anonimat, ca Ioan Lăcustă sau Matilda Caragiu-Marioțeanu, așa că n-a avut parte de menajarea intimității de care s-au bucurat cei doi.
A fost mereu pe scenă, iar ăsta, în viziunea hoitarilor de presă, e un păcat pentru care nu există îndurare sau înțelegere. Și sunt aceiași hoitari care au pătruns, cu ani în urmă, în rezerva de spital a unui pacient pentru a-i difuza ultimele zile la televizor, cu ticăloasa complicitate a insiderilor din spital, despre care nu se știe dacă vor fi primit măcar o amendă.
Sigur, e păgubos să aștepţi discreție și ocrotirea intimității într-un spațiu unde totul e la vedere și unde au existat, la televizor, copulări filmate pe gaura cheii și concursuri de măsurat penisuri și de ghicit posesorul (strict autentic). Cum rămâne însă cu compasiunea? Nici ea nu mai are loc în ADN-ul nostru? Preferăm, de dragul unui tiraj mai bun, să decădem din condiția bipedă? Așa se pare. Ba nu, nu se pare, e sigur.
Una dintre certitudinile de ciment ale României de azi e cinismul unor falși ziariști gata să se prevaleze de alibiul informării rapide a publicului. Cazurile Luis Enrique și Mihai Constantinescu dezvăluie două tipuri de presă: una cu obraz frumos și alta cu fălci mânjite de sânge, suferință, boală și moarte.
