Citești acest articol pe telefon? Sunt flatat că ai ales să faci asta în detrimentul unui trilion de alte surse care fix asta vor de la tine: îți cerșesc atenția, pe care au captat-o vremelnic rândurile mele. E foarte probabil însă ca, în timp ce te uiți pe micul ecran al telefonului tău inteligent, care cuprinde cea mai mare cantitate de informații pe cap de locuitor al planetei din cele mai vechi timpuri până azi, să ignori pe cineva cu care ai putea comunica pe viu, nu virtual.
Opțiunea de a te concentra asupra telefonului în detrimentul cuiva care e prezent fizic lângă tine e cunoscută sub termenul din engleză „phubbing“. E rod al flirtului dintre „phone“ (telefon) și „snubbing“ (ignorare), virus al omenirii din evul telefoanelor inteligente, descendent al nomofobilor (fobia de a rămâne fără acces la un telefon inteligent) care n-au trecut printr-o detoxifiere digitală. Înstrăinează, ruinează relații, sufocă socializarea (ne întâlnim ca să stăm fiecare cu nasul în telefonul personal), stârnește gelozii pe un biet aparat transformat în ceva mai important decât un om apropiat, sfidează norme elementare de conviețuire – puține lucruri spun mai răspicat „mă doare-n cot de tine“ decât urmărirea cu sonor a unui TikTok.
PRIVIND TELEFONUL ÎN OCHI. „Scuze, prietene, a întrerupt cumva anecdota mea amuzantă faptul că apreciezi niște fotografii cu apusuri pe Instagram?“ Așa sună o scorneală transcrisă de Michael Hogan, publicist de divertisment și de stil de viață de la The Guardian, specializat în cultură pop și în televiziune. Da, așa ne ignorăm mai nou, ceea ce, conform unui studiu recent, amenință patru dintre nevoile fundamentale ale omului – sentimentul de apartenență, respectul de sine, sensul existențial și controlul.
La ce mai e dăunător acest phubbing? Ne vitregește de contact vizual. Or, acesta e esențial, așa cum știm de la vechiul proverb românesc „ochiul stăpânului îngrașă vita“ – nu e nicio exagerare să menționăm relațiile dintre specii. Contactul vizual influențează nivelul oxitocinei (așa-numitul „hormon al dragostei“) atât în relațiile dintre oameni și patrupede domesticite – căci cățeii care i-au privit în ochi pe stăpâni, fie, pe partenerii lor umani, ceva mai mult timp au eliberat cantități superioare de oxitocină decât cei cu contact vizual nesemnificativ –, cât și în relațiile mamă-copil
Bun, din cauza asaltului de informații din toate părțile, ne-a scăzut puterea de concentrare, preferăm scurtătura drumului bătătorit, nu mai avem răbdare. Ceea ce mă nedumerește este însă de ce avem acum atâta răbdare cu un obiect și din ce în ce mai puțină cu oamenii din jur. Cu alte cuvinte, cum de obiectele au luat fața celor care le-au creat – adică oamenii?
În newsletterul The Red Hand Files, un buletin informativ periodic la care sunt abona și în care singularul muzician și autor Nick Cave le răspunde fanilor prin poșta electronică, căpătăm o interesantă perspectivă asupra relației dintre om și obiect: „În povestea creației, Dumnezeu face lumea și tot ceea ce e în ea în șase zile. În a șaptea zi se odihnește. Ziua odihnei e importantă deoarece sugerează că actul de creație ar fi cerut un efort din partea Domnului, că a avut loc o formă de strădanie artistică. Această strădanie e impulsul validator care dă lumii Domnului înțelesul intrinsec. Lumea devine mai mult decât un obiect plin de alte obiecte, fiind impregnată de spiritul vital, plămânul, celui care a creat-o“.
UN TABLOU DIN 1881. Există un tablou faimos, dat drept exemplu pentru felul în care ne ignoram cu mult înainte de apariția obiectelor inteligente care ne iau ostatică atenția. E intitulat „Portretul familiei Hirschsprung“ („Det Hirschsprungske familiebillede“ în original, în limba daneză, pentru cei care doresc să-l admire pe internet). A fost realizat în stil realist de artistul danez Peder Severin Krøyer la 1881 și înfățișează o scenă de familie burgheză care te duce cu gândul la o duminică liniștită.
Cele șapte personaje nu par să comunice între ele: băiețandrii Ivar și Aege sprijină balustrada, scrutând ceva nedefinit; capul familiei, Heinrich, privește un carnet de schițe; peste umărul său se uită fiul Oscar; mama Pauline croșetează și trage o ocheadă la fiica Pauline, care se uită la autorul picturii și în ochii noștri; fiul cel mare, Robert, citește ziarul (ceea ce nu era deloc rău, cum nu e nici acum).
Frapează însă observația că, în pofida aparentelor individualități, imaginea degajă un puternic sentiment de echilibru, de conectare, de armonie, de apartenență, de interdependență. De fapt, prin amplasarea personajelor în idilica scenă, nimeni nu e ignorat în familia fabricantului de tutun Heinrich Hirschsprung.
Revenim în prezent, pe culmile civilizației. Să fim înțeleși, cred că e o utopie să nu mai trăiesc într-un conglomerat urban unde merg gârbovit, cu ochii pironiți într-un obiect din palmă, și să stabilesc un contact cu ceilalți trecători, ca pe cărări de munte sau în mediul rural, unde toată lumea salută pe toată lumea. Mă mulțumesc să constat că un obiect care a fost creat cu scopul de a ușura comunicarea cu ceilalți se îndepărtează de la menirea sa. În loc să ne apropie, telefonul inteligent ne face să ne ignorăm unii pe alții. Ceea ce o fi inteligent din partea acestui obiect, dar nu și din partea noastră.
