Cine vrea să se distreze de alegeri are mereu materie primă de calitate. Votantul găsește de toate pe afișe. (De pildă, personaje pe care simpla privire în buletin, plus un strop de simț al ridicolului, le-ar obliga la un strop de prudență: Labă, Muia, Cinzeacă, Minciună, Hoțescu etc.) Cine vrea să-și aducă aminte că România e, cum scrie pe coperțile albumelor, „eternă și fascinantă“ sau „pur și simplu surprinzătoare“ se poate delecta cu victoria post-mortem a primarului dintr-un Deveselu rebotezat Deceselu. Și e liber să speculeze pe seama probabilității ca, la viitoarele alegeri, câștigător să fie cineva întors din viitor sau, dimpotrivă, cineva nenăscut.
Mai mult, există în tragicomedia de la Deveselu, unde votanții încing hora postelectorală la mormântul învingătorului, un ecou subtil, pe care Dragoș Vasile îl fixează astfel pe Facebook: „Unu’ n-ar observa cum se închide, superb, un cerc vicios: vreme de niște zeci de ani, niște cetățeni decedați au votat primari PSD vii; acum a venit rândul unor votanți vii să pună ștampila pe un primar PSD mort“. Cu ștacheta astfel ridicată, Răzvan Exarhu acceptă provocarea și licitează: „În Deveselu, atât primarul, cât și alegătorii au mers la urnă“.
LOCUL CIRCULUI. Te gândești aproape cu tandrețe la o mică antologie de înmormântări stranii, apărută cu un deceniu în urmă în România și intitulată, în traducere, „În cele din urnă“ – mult mai spumos decât titlul original „And in the End“. Însă nu doar la asta te gândești. Îți zboară mintea și la triumful eredității edilitare, câtă vreme o comună din Argeș alege în fruntea ei o fată de 24 de ani cu ajutorul declarat al tatălui, deținătorul precedent al funcției. Îți zboară și la primarul care nu a avut niciun vot la numărare – nici măcar pe al lui și pe ale familiei. Completezi cu imaginile care încep deja să se îngălbenească pe la colțuri, cu primari care câștigă alegerile din spatele gratiilor, și te dumirești. Ai ajuns într-o stațiune care bate litoralul grecesc cu o mână la spate. Ai ajuns în locul de unde circul nu va fi alungat niciodată. Ai ajuns la Paranghelia Katerinki.
Asta însă doar dacă vrei să te amuzi. Dacă nu – și e de sperat că nu –, treci la un alt tip de observații. Și de primari. E vorba despre câțiva inși cărora versul „I-e rușinii omenirii să vă zică vouă oameni!“ li se potrivește ca floarea de crin pe umărul lui Milady. Unul dintre ei câștigă alegerile, deși fusese condamnat pentru pornografie infantilă. Un altul iese victorios în ciuda exploatării sexuale, chiar în incinta primăriei, a două tinere care-i fuseseră aduse ca două bucăți de carne. Vie. Un al treilea triumfă la puține zile după ce-și pedepsește public fiica și o filmează în ipostaze degradante. În fine, un al patrulea se impune la vot cu toate că, pe durata mandatului exercitat la un alt sector, un incendiu mistuise o clădire și câteva zeci de vieți. Acest din urmă caz ține de patologia cinismului, câtă vreme la recentele alegeri mottoul candidatului este „Ai grijă să nu te frigi“.
Asta este reacția primarului după drama de la Colectiv. Pardon, nu doar asta. Întrebat după alegeri de ce a preferat să schimbe sectorul și n-a rămas la cel unde izbucnise incendiul, el răspunde: „Pentru că Primăria Sectorului 4 e parte în procesul Colectiv și ar fi fost un conflict de interese. Nu ar fi fost moral, iar eu sunt un om de onoare“. E o declarație care pârjolește crucile de la Colectiv la fel de rău ca focul care i-a răpus atunci pe tinerii adunați la concertul rock. Goodbye to Gravity se schimbă după alegeri în Goodbye to Common Sense.
CERUL ÎNSTELAT ȘI LEGEA MORALĂ. Cine vrea să caute cerul înstelat de deasupra acestor oameni n-are decât s-o facă, deși s-ar putea ca unii candidați să-l confunde pe filosof cu marca de țigări. Cine umblă după legea morală care guvernează la Șotrile, Mogoșești-Siret, Sângeorz-Băi are nevoie de o răbdare infinită. Sigur, avocații acestor câștigători de tristă faimă vor invoca legile mereu perfectibile, care le-au permis să candideze. Nimic de zis aici. Legea rea invită la rău. Cum rămâne însă cu privitul în oglindă? Cu spasmul de conștiință care să te facă să încremenești în drum spre depunerea candidaturii și să-ți spui: „Nu! Asta nu. Dacă țin cât de cât la condiția umană, nu am voie să fac așa ceva“?
Cum rămâne cu metabolizarea vinovăției, cu ispășirea și căința, cu dorința de-a te îndrepta? Cum să rămână? În niciun fel. Niște inși care nu pun preț pe demnitate și nu au frică de Dumnezeu sunt aleși de o masă de votanți pentru care violul e prilej de glume stropite cu zaibăr sau rachiu. Strigătele unei fete supuse abuzurilor și ochii secați ai rudelor celor arși la Colectiv contează mai puțin decât fluturele de pe lampă. Alegerile trec, bolile de sistem rămân.
Promisiunile se destramă ca fumul ieșit iarna pe horn, votanții se duc frumușel acasă și dau drumul televizorului, reporterii culeg declarații și asistă la încăierări. Monada lui Leibniz, atomul lui spiritual, e o glumă. „Cea mai bună dintre toate lumile posibile“, la fel. În schimb, Hobbes o duce bine, cu tot cu inspirația lui din Plaut. Homo homini lupus va dăinui peste veacuri ca o emblemă a firii omenești, a unei rase care a trecut cu brio toate examenele de sadism și infamie.
