O revoluție sonoră

Ascultați aici: trăim o revoluție în media. E o revo­luție în direct, dar poate fi și înregistrată, e audio, însă se și filmează, e conținut difuzat pe internet sub numele de podcasting, iar vara aceasta împlinește fix 20 de ani de la inventarea formatului. Primul podcast, ne amintește Rachel Aroesti, de la The Guardian, s-a numit „Open Source“ – sursă deschisă. Publicista vorbește în cu­noștință de cauză, întrucât un coleg al ei de la prestigiosul cotidian britanic avea să și boteze fenomenul, în 2004: Ben Hammersley i-a spus „podcasting“ și așa a rămas. În 2005, New Oxford American Dictionary desemna „podcast“ drept cuvântul anului.

Ne întoarcem în iunie 2003. „Open Source“ era un show de pălăvrăgit despre teme din politică și din cultură, găzduit de jurnalistul Christopher Lydon, al cărui fler, versat la The New York Times și la Natio­nal Public Radio, i-a indicat că era momentul unei re­conversii profesionale. Am spus reconversie? M-am înșelat! Fiindcă podcastingul nu era altă ocupație. Cel puțin în cazul lui Lydon, era excelență în jurnalism de presă scrisă și de radio. „Chiar e un experiment. Nimic nu e scump. Uneltele stau la dispoziție. Oricine poate fi publicist, oricine poate fi difuzor.

Hai să vedem dacă merge“, declara Christopher Lydon. Acesta trăia un neobișnuit sentiment de eliberare – fără aprobarea investitorilor, fără controlul editori­lor, dar cu posibilitatea de a lucra direct cu publicul. Era „ceva la care cei de la ziare pot doar visa. Toți simt o invidie instituțională!“, își amintește pionierul american.

„ARTĂ ȘI AFACERE“. Ce s-a întâmplat în aceste decenii sintetizează tot comentatoarea Rachel Aroesti, în articolul „Profund personal și foarte autentic: cum au cucerit lumea podcasturile în 20 de ani“: „De-a lungul scurtei lor durate de viață – ca să vă faceți o idee, acum trăim echivalentul anului 1950 în materie de seriale de televiziune sau 1912 în ceea ce privește înregistrările muzicale –, podcasturile și-au semnalat zgomotos prezența.

Dar impactul lor depășește capacitatea unei aplicații de pe telefon. Remodelează cultura pop, înghiontind comedia, televiziunea, filmul, celebritățile și muzica spre noi direcții“.

Într-adevăr, datorită brânciului pe care-l dă podcastingul, comedianții vând bilete mai abitir ca nicio­dată. Bill Burr, unul dintre cei mai provocatori podcasteri și actori de stand-up comedy, susține că „lumea crede că podcastul e o mare scofală, dar în esență e doar o emisiune de radio online cu niște efecte sonore. Pentru că poți să înjuri, seamănă mai mult cu niște radiouri-pirat. Cei mai mulți dintre pod­­casteri lucrau la programe matinale, dar au fost dați afară“.

Cinematografic, podcasturile au schimbat fața industriei printr-o infuzie de sinceritate. „Vă jur, în ziua lor cea mai proastă, podcasturile sunt mai bune decât cele mai bune filme ale noastre. Pentru că au mai multă imaginație, nu e nimic artificial, totul e mult mai real“, precizează cineastul Kevin Smith.

Muzical, descoperim, prin intermediul seriei „Norah Jones Is Playing Along“, nu doar piese ine­dite ale unei cântărețe celebre, ci și calitatea ei de intervievator – are instinct de moderator și e o gaz­dă ideală pentru o emisiune de divertisment.

Jurnalistic, podcastingul conferă elasticitate prin­cipiilor din școala veche a relatării, informării, pre­zentării. În plus, arsenalul de presă devine mai bogat. Ceea ce odinioară era o probă de microfon din repertoriul tehnicienilor de sunet („Ce-ai mâncat azi-dimineață?“), astăzi e o întrebare care se pune în mod curent de către podcasteri.

David Hendy, profesor de istorie mediatică și cul­turală la Universitatea din Sussex (Marea Britanie), observă, în cuvântul-înainte al audiobookului „Podcasting: The Audio Media Revolution“, de Martin Spinelli și Lance Dann, că „mediul audio se presupune că ar fi trecător, spectral. Dar lasă urme. E ceva în actul de ascultare intimă care face ca poveștile și vocile pe care le auzim să ne intre pe sub piele.

Podcastingul e artă și afacere. Întrebarea care se ridică însă e: ce fel de artă? Legăturile genetice cu radioul sunt prea evidente. Am putea prezenta simplu podcastingul ca pe cea mai recentă, predestinată, fază a propriei mutații a radioului“.

„CÂT ÎMI PLIMB CÂINELE“. Pentru că azi pare la fel de comun să te ocupi de podcasting ca și cum ai fi vegetarian și ai anunța asta de când intri pe ușă, vreau să spun orice ușă, mărturisesc cu modestie că am și eu un podcast, la unul dintre posturile de radio la care lucrez. Era podcast, a devenit emisiune săptămânală, iar când se suie pe website la secțiu­nea aferentă, redevine podcast.

Mă rog, e mai mult chatcasting (un format de discuție) decât podcasting, practic, e un dialog cu un invitat. Cinstit vor­bind, cu scuzele de rigoare pentru atâtea englezisme, e de fapt catch-up radio: un sistem care permite urmă­ri­rea programelor după ce au fost difuzate.

Înainte să mă apuc de podcasting, l-am întrebat pe un consultant străin, care lucrează în Anglia, cam cât să dureze această formă avansată de comunicare sonoră. „20 de minute. Cât îmi plimb câinele“, a răs­puns australianul. Veți râde, dar aici e miezul expansiunii podcastingului (și al supraviețuirii radioului în era digitală): mediul audio e singurul în care poți să faci și altceva în timp ce îl consumi.