Gluma e veche şi are un „je ne sais quoi“ transfrontalier şi xenofob: „Cine a scris «O, brad frumos?»“ „Un ungur, fiindcă, dacă era român, scria corect: «Un brad frumos».“ Dacă bradului i se înfige un „n“ mai spre sfârşit, rezultă un cuvânt care excită fanteziile identificării naţionale. Discuţia despre noul brand al României, pornită cu intenţii serioase, a virat spre băşcălie din secunda când au intrat în scenă politicienii. Om fi oare capabili să livrăm un brand care să ne rezume aşa cum suntem? Fără mitizări frenetice şi gargară de patrioţi în colţul crâşmei? Fără bombări pectorale şi mândrie anapoda? Fără falsificări şi împodobiri baroce?
Draculoaia. Încă nu se ştie, dar pronosticul e rezervat. Până una-alta, frunza lipită de Elena Udrea pe statuia României – pesemne că în zona ei pelviană – se vede ameninţată acum cu dispariţia. De fapt, cu rumegarea. Oaia carpatină stă la pândă şi îşi zbârleşte lâna în aşteptarea confruntării cu alte branduri prezumtive: lupul, capra neagră, zimbrul. Ministrul Turismului a invocat amintirea suavă a lui Dracula. Licitez şi propun un produs mixt între Dracula şi oaie, adică Draculoaia. Un secretar de stat a amintit de oina strămoşească şi a lăsat să-i scape o aluzie la acest sport palpitant ca vopseaua în curs de uscare. Licitez a doua oară şi propun încă un produs mixt: oaina. În fine, ministrul Agriculturii a vorbit despre „oaia ca statuie vie“. Mai licitez o dată şi-l propun ca brand de ţară pe Petre Daea vorbind întruna. În buclă.
Nu-i vorbă, statui mai avem şi în afara oii, deşi nu sunt toate vii. În schimb, ele pot intra în discuţie pentru rostul de emblemă identitară. Dar asta numai dacă vrem ca oaspeţii noştri să ne considere un popor întemeiat de Eugène Ionesco şi Alfred Jarry. Pe treptele Muzeului de Istorie a României din Bucureşti continuă să atace retina grupul statuar în care un împărat Traian la limita priapismului îşi pregăteşte asaltul sodomizator asupra unui lup înşfăcat într-o priză de piatră. Statuia ar putea fi refăcută conform unor criterii de brand bine stabilite. În noua variantă, lupul s-ar transforma din victimă în agresor şi ar prinde între fălcile lui dacice mădularul bârzoiat al cotropitorului.
Există şi alte branduri ale României jucăuşe până la saţietate. Unul dintre ele este micul cu muştar. Recursul la el ar face dreptate unei tradiţii cu potenţial de legendă. Nu de alta, dar în România până şi micii devin mari. Ba chiar uriaşi. A se vedea exponatul de 64 de metri lungime pe care l-au prăjit recent câţiva superlativişti deraiaţi într-un parc din Bucureşti, în răspărul fandoselilor de tip haute cuisine sau fine dining. Micul românesc are avantajul că poate fi pus în relaţie şi cu trofeele sportive. O poate confirma echipa de fotbal FC Voluntari, care şi-a cocoţat Cupa României pe un gard acasă la finanţator, pe când, în curte, la umbra gardului şi a recipientului, micii se prăjeau gospodăreşte pe grătar. Doar organizarea imperfectă a făcut să nu fie puşi direct în cupă ulterior prăjirii. Însă nu e departe ziua când, la petreceri obişnuite sau simandicoase, se va găsi un oaspete care să ceară o cupă de mici în locul desuetei cupe de şampanie.
Mai vreţi? Mai avem. Ce-aţi zice bunăoară de câinele storcoşit pe stradă? Efortul artistului ar fi mai mare, însă rezultatul n-ar lăsa pe nimeni indiferent. Brandul de ţară poate fi înlocuit cu brandul de stradă. E singura ispravă cu urme de infrastructură rutieră, câtă vreme autostrăzile se deschid doar pe porţiuni de câte zece-cincisprezece kilometri. Abia dacă ai timp să accelerezi şi să calci un câine cum se cuvine. Pe stradă sau pe drumul naţional e plin de branduri-chisăliţă, din care au rămas zdrenţe de carne şi de blană muiate în sânge.
Nici coada n-ar fi un brand de lepădat. Mai ales cea la administraţia financiară, unde perspectiva întâlnirii cu agurida de la ghişeu urcă temperatura cetăţenilor spre punctul de fierbere. Într-o ţară unde murăturile au ţinut sus steagul chiolhanului, acritura „de la circă“ – posacă, repezită şi gata să-ţi arate oricând că-ţi mai lipseşte o piesă la dosar – e un concurent redutabil în întrecerea brandurilor.
Dar de sacoşa de rafie ce spuneţi? Încăpătoare, banală şi inestetică, o poţi găsi în Piaţa Obor, în autogări, în vagoanele de tren care duc comercianţi români la Békéscsaba, Ruse sau Stamora Moraviţa sau la porţile de îmbarcare ale curselor low-cost. Sacoşa de rafie pare fără fund şi gata să ia orice formă. E funcţională şi de o urâţenie fără fisuri. Iar faptul că Louis Vuitton produce de la o vreme o versiune cosmopolită şi de o mie de ori mai scumpă a acestui obiect nu vorbeşte despre nimic altceva decât despre universalitatea kitsch-ului.
Brandul suprem. Însă peste toate brandurile de ţară se situează plicul. Deschide uşi altminteri zăvorâte, îl mută pe ăla micu’ la o grădiniţă mai bună, ajută la obţinerea unei note mari la bacalaureat sau la admitere, garantează succesul operaţiei şi în general gresează toate mecanismele înţepenite sau stricate. Dacă steagul României va ajunge să aibă din nou stemă, plicul va trebui plasat în centru, spre a putea fi văzut de toată lumea. Abia atunci vom putea să cântăm „O, brand frumos“.
