Noua viziune a grupului Disney legată de Albă ca Zăpada iscă un val de controverse. Aparent, sunt mulți oameni dispuși să analizeze un basm de parcă ei l-ar fi scris și ar deține drepturile de a controla conținutul unei creații izvorâte din imaginarul colectiv.
În acest timp în care părerile sunt validate doar prin enunțarea lor, foarte mulți semeni au o convingere sau mai multe despre faptul că tânăra actriță americană Rachel Anne Zegler, cu rădăcini columbiene și poloneze, va întruchipa în viitorul film o Albă ca Zăpada latino. Așa cum Peter Dinklage – care își folosește notorietatea de actor pentru a spori conștientizarea problemelor pe care le au persoanele ce suferă, ca el, de o formă de acondroplazie – e de părere că filmul va fi progresiv doar într-o direcție, dacă merge tot pe varianta cu șapte pitici viețuind într-o peșteră.
Se mai dezbate aprins în mediul online pe seama faptului că Albă ca Zăpada, așa cum o știam, nu era suficient de feministă, ceea ce trebuie dres, iar sărutul pe care i-l dă prințul readucând-o la viață e abuziv, întrucât n-a beneficiat de consimțământ.
Trebuie sancționat, așa cum a fost suspendat fostul șef al federației spaniole după ce a sărutat cu de-a sila o campioană la ceremonia de premiere de după Cupa Mondială a reprezentativelor feminine de fotbal. Chit că, onest vorbind, sărutul salvator din poveste, azi ofensator, e o licență a domnului nostru Walt Disney: în basmul Fraților Grimm, nu dragostea o salvează pe cea care părea în acea parte a basmului albă ca un cadavru, ci hazardul.
Citez dintr-o inspirată traducere a basmului Fraților Grimm: „Se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă și, din pricina zdruncinăturii, bucățica de măr pe care o înghițise Albă ca Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, și domnița deschise ochii, ridică ușurel capacul sicriului și se sculă în capul oaselor“.
JURISPRUDENȚA BASMELOR. Inteligența artificială a vremurilor ne-a dezlegat de negura obscurității generate de necunoașterea normelor de drept și a principiilor legislației. Azi avem dreptul de a ne pricepe la orice, prin urmare, și la basme. În consecință, ne irită oricine sau orice și-ar aroga dreptul de a ști mai bine decât noi ce e de făcut în orice domeniu, cum ar fi, bunăoară, ecranizarea basmelor. Combatem cu și fără argumente desfășurarea unei narațiuni care, atenție, nu ține de istoriografie, de scene care au fost descrise de surse credibile, încrucișate, și care chiar au avut loc, ci de imaginar. Ne dăm cu părerea de parcă ne-am tocit toți coatele și am buchisit Indexul Aarne-Thompson-Uther, un catalog de studii privind poveștile populare folosit în cercetările folclorice și bazat pe munca unor savanți în domeniu.
Dar știm, de fapt, dacă basmul original al Fraților Grimm era chiar original sau doar cules și prelucrat? Știm cum se scria pe vremea aceea? E mai prejos filmul lui Disney, care ne-o arată pe împărăteasă dornică să primească inima fetei, decât versiunea scrisă din 1857, unde maștera e atât de neagră la suflet, încât nu doar comandă plămânii și ficatul prințesei, dar îi și înfulecă, după ce îi asezonează cu sare și alte mirodenii (precum știți, n-a fost canibalism, fusese sacrificat un pui de mistreț)?
Un sondaj din 2006 a dezvăluit că doar 24% dintre americani știau numele a cel puțin doi judecători de la Curtea Supremă, în schimb, 77% puteau numi măcar doi dintre cei șapte pitici din basmul cu Albă ca Zăpada. E un posibil argument că oamenii se pricep mai bine la basme decât la justiție, ceea ce e ridicol, dar omenesc. E însă și un contraargument: până la filmul lui Disney din 1937, piticii n-au avut nume.
Piticii pe post de cariatide de pe fațada sediului gigantului concern Disney (Rușinosul, Voiosul, Somnorosul, Morocănosul, Hapciu și Doc sprijină un nivel pe care se află Mutulică) sunt plăsmuirile lui Walt Disney.
PASCHINADELE DE AZI. V-am mai povestit despre paschinade. Intrate în limba română ca sinonime pentru pamflete, paschinadele erau niște texte satirice, în versuri sau în proză, lipite de o statuie cunoscută drept „Pasquino“, aparent, după un croitor având faima de gură-spartă (obiceiul a fost internaționalizat, dăinuind chiar și după veacul al XVI-lea, când s-a demodat vremelnic).
Dintr-un roman al lui Gabriel García Marquez, tălmăcit de Ileana Scipione, putem afla despre „un cătun pe care fițuicile cu zeflemele l-au distrus în șapte zile. Până la urmă, locuitorii au sfârșit prin a se omorî unii pe alții“ – consecințe cumva de înțeles, în condițiile în care unii puteau afla din rândurile otrăvite că nu sunt adevărații tați ai copiilor pe care îi creșteau.
Comentariile de pe internet provocate de o nouă versiune cinematografică a basmului „Albă ca Zăpada“ sunt asemănătoare cu paschinadele. Cu diferența că acelea apăreau, îndeobște, DUPĂ ce se petrecea un lucru. Or, în prezent ne dăm cu părerea despre un lungmetraj care, din cauza grevei scenariștilor, nici măcar n-a apucat să apară. Ne bazăm pe niște răspunsuri ale unor actori sau producători provocate de niște întrebări tendențioase și pe un cadru „scurs“ de pe platou care nici măcar nu e oficial.
Voi milita, alături de Rachel Zegler, pentru dreptul oricărei fetițe latino de a se visa prințesă. În același timp însă, și pentru eradicarea neroziei de a vorbi serios despre lucruri imaginare.
