Noua Arcă digitală

Ce am avut și am pierdut în media din evul digital – în afară de rigoarea analizei, dar și concizia ei, selec­ția relevantă de conținut, ierarhizarea elaborată, de fond, a informațiilor, inclusiv a celor vizuale, prezentarea seducătoare și structurată a subiectului, atri­bute ce țineau de presa de calitate – e exercițiul gân­dirii cumpănite.

După ce că nu mai avem timp și consumăm infor­mații de pe un ecran mic, cel mai adesea în timp ce ne aflăm în poziții nu tocmai propice acumulării de cunoștințe (în aglomerație, din mers, la volan în timp ce semaforul e galben), abundența textelor de pe internet ne transformă în amnezici. Sunt atât de multe informații pe care le consumăm urgent și pe sărite, încât uităm de la mână până la gură sursa știrii, autorul ei, ba și despre ce era vorba.

Mai ținem minte doar câte ceva din primul paragraf, condamnat să fie și ultimul citit. Practic, niște cuvinte-cheie, pe care le vom transmite mai departe ca în vechiul regim comu­nicațional, prin intermediul jocului „telefonul fără fir“, în care ce ieșea nu mai semăna cu ce apăruse inițial. Oricum, în această leapșă planetară a reproducerii textuale – chit că pseudojurnaliștii de azi, purtătorii de ștafetă ai știrilor date de alții, nu au nici străduința elementară a scribilor antici, situându-se undeva la nivelul elevilor mai înceți, încercați caligrafic, la ora de dictare; nu că sunt analfabeți funcțional, neprice­pând sensul celor scrise: nu pot nici copia ca lumea –, era prea dificil să mai identificăm sursa primară.

Pe culmile civilizației din sfera comunicării, trăim un potop de conținut. O inundație globală. Ne-ar fi fost poate mai ușor să ne ținem nasul deasupra apei dacă taica Noe n-ar fi împerecheat pe Arcă documentarea așezată și zvonul, spiritul analitic și frivolul, sobrietatea și bufonada, dogma și invectiva, pedanteria lexicală și pauperitatea exprimării, certitudinea și bă­nuiala, etica și interesul personal, instantaneul real și trucajul – toate revendicând un spațiu egal în mentalul colectiv după democratizarea expresiei, adusă de internet. Perechile din noua Arcă digitală sunt vag înrudite, dar dușmance de moarte. Iar absența regulilor din această stranie conviețuire duce la incest.

CONFORM UNEI ȘTIRI TIKTOK… Pe fondul acestor constatări cu savoare de migdale amare crude, raportul Institutului Reuters din cadrul Universității Oxford, dat publicității în această vară, nu surprinde. Știrea seacă sună așa: România are cel mai mare procent din Europa al utilizatorilor de TikTok care folosesc aplicația pentru a accesa știri. Contextul suculent al acestei informații e următorul: românii confundă ști­rea cu filmulețele derulate pe verticală despre fătălăi și amețite.

Ceea ce nici măcar nu e o noutate ravi­santă. Dacă memoria nu mă trădează, am citit în 2014 un studiu care, în esență, tot asta constata: consumatorii făceau din ce în ce mai puțin diferența între o știre tradițională și una publicată prin intermediul platformelor social media. Dintre consumatorii cu vârsta sub 25 de ani, peste 45% susțineau că nu mai făceau această diferență.

Totodată, pentru consumatori, subiectul devenise mai important decât sursa, mai mult de jumătate dintre cei intervievați (55%) declarând că erau mai degrabă interesați de povestea relatată într-o știre decât de proveniența acesteia.

Michael Harris, autorul volumului „The End of Absence: Reclaiming What We’ve Lost in a World of Constant Connection“, se întreabă ce implicații poate avea un tweet răspândit de mii de ori sau un selfie pre­miat cu tot atâtea like-uri. Cum pot schimba aceste, în fond, futilități părerea de sine a cuiva care a fost educat, pasămite, a crescut cu gândul că aceste lucruri, poate doar acestea, contează.

LA RĂSCRUCE DE CUVINTE. Pentru mine însă, con­tează să gândesc în timp ce consum – cum se zice acum? – conținut. Asta presupune să am timp. Or, fix timpul ne lipsește pentru a consuma producțiile media pe îndelete, ca să pătrundem niște sensuri ce se ivesc doar la o parcurgere atentă, profundă, netul­burată.

Nu voi face elogiul presei pre-smartphone. Atunci, și nu acum, G.K. Chesterton observa că jurnalism însemna în a le spune că lordul Jones a murit celor care n-au crezut niciodată că lordul Jones a trăit. Zic doar că în presă lucrurile stăteau un pic mai bine, pentru că erau tratate ca fiind importante chiar și domenii mai ușurele, cum ar fi divertismentul. Nu-mi amintesc să ne fi căutat vreodată profesorul Nicolae Manolescu, când era ziarul ziar, să ne certe pentru abordarea eronată a unui subiect. În schimb, suna dacă se greșise, avea ochi exersat de profesionist, careul de sudoku, a cărui dezlegare necesită timp, atenție, aptitudini intelectuale.

Să luăm cuvintele încrucișate. Sunt autorul, scuze că îmi arog acest merit, primului articol informativ sub formă de careu de cuvinte încrucișate – apărut undeva prin 1991-1992, la un cotidian central renăs­cut după 1989 –, înghesuind în fiecare definiție in­formații inedite, pe care le culesesem din surse la care publicul larg nu avea încă acces, presa străină. Dar rezolvarea careului necesita un interval de gândire. Presupun că se încrucișează cuvinte și pe TikTok. Aș găsi chiar timp să le caut. Însă mă tem că aș descoperi că sunt rodul unei gândiri în TikTokul gol.