Am ieșit oare de-adevăratelea din colțul roșu unde ne înghesuise istoria? Manualele așa spun. Am lepădat stratul de piele socialistă și apoi comunistă? Analiștii încuviințează la unison, cu o cută fină pe frunte, chiar dacă există printre noi înțelepți care conchid, nu fără motiv, că „românii au ieșit din comunism, dar comunismul n-a ieșit din români“.
Până la urmă însă, nici n-ar putea fi altfel. Lin sau hârtopit, căruța istoriei merge în general înainte. Cu noi înăuntru. Mâine-poimâine împlinim 30 de ani de libertate. Ne-am englezit la vorbă, ne-am franțuzit la tabieturi, am ales până ne-am săturat și ne-am dedat în general tuturor plăcerilor trecute la index pe vremea SSMD-ului − inițiații știu că sub acest distins acronim se ascunde Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată.
Am redevenit europeni, fâșneți, limbuți și curajoși. Cel puțin asta ne place să credem. Rotim ochii deasupra recuzitei și constatăm că nu lipsește nimic: card, iPod și liota de gadgeturi. Sunt create, astfel, condițiile celei mai simple confuzii cu putință: cea dintre confort și progres. În capcana asta pășesc – unii indiferent, alții cu un soi de voluptate a mințirii de sine – toți cei care cred că dacă au fost la Veneția sau Halkidiki în loc de Saturn și Călimănești, dacă și-au cumpărat un LCD cu diagonala mai mare și dacă au trădat-o pe lelea Dacia cu bădița Jaguar au încheiat conturile cu România socialistă.
Defazaj. Un singur lucru neglijează reprezentanții acestui curent: rezistența la schimbare a tiparelor de gândire. În plus, românul are misterioasa capacitate de-a reacționa rapid și de-a gândi lent. Acest defazaj lăuntric asigură succesul unui stil verificat deja în toate mediile – e vorba de aplombul celor la care gura o ia înaintea creierului. Pe de altă parte – și în ciuda racordării noastre la toate ciudățeniile, excesele, modelele și capriciile momentului –, nimeni nu pare îngrijorat de nostalgia tot mai pronunțată față de ceea ce era „pe vremuri“.
Iar dacă până nu demult acest „pe vremuri“ trimitea la interbelic, de la un timp el a început să definească exact perioada de care altminteri ne bucurăm că am scăpat. Sunt tot mai mulți românii cărora le vine să spună „ce bine era când era rău!“, fără ezitări sau clipiri complice din ochi. Iar asta e grav. Când te-apuci să tânjești după celula în care ți-ai mâncat tinerețea se cheamă că atingi culmea perversiunii, zenitul masochismului. Să regreți ceea ce ironizai cu atâta vehemență altădată, iată o acrobație de care doar gimnaștii înnăscuți sunt capabili.
Nostalgia ideologică e luată în pleasnă, pe bună dreptate, la fiecare 26 ianuarie (hai că nu mai e mult), când 30 de inși adunați la mormântul lui Ceaușescu pun în scenă aceeași piesă de trei decenii încoace. Cine-i vede are de fiecare dată impresia că trage cu ochiul la o convenție a autiștilor. Televiziunile îi filmează, publicul se amuză, capitolul se încheie. Ceva mai greu de gestionat e reflexul paternalist care iese la iveală din noi, oricât ne batem cu pumnii privatizării în pieptul concurenței.
Mulți așteaptă în continuare decizia unui tătuc în costum de manager și cu jargon de CEO dintr-o multinațională. Decretul, ucazul, hotărârea oficială – de asta avem nevoie. Sigur, ne putem pune capul la contribuție, ca în capitalism, dar preferăm să nu ne asumăm răspunderea. Să și-o asume altul în numele nostru, ca în – pardon – socialism. Există încă destui angajați care cred că libera inițiativă se traduce prin libertatea de-a nu avea nicio inițiativă. Există încă oameni convinși că dreptul la cuvânt înseamnă că ai dreptul să nu scoți o vorbă. Or, ce sunt acestea dacă nu sechele socialistoide?
Icoane pe sticlă. Faptul că am scris cândva cronică TV m-a ajutat să văd cum funcționează televiziunea ca mediu al nostalgiei infuzate socialist. Dorul de bilete prin sindicat, de parizer „de-ăla bun, din 1978“ și de revelioane cu apă caldă pe ultima sută de metri e joacă de copii pe lângă dorul de varietățile de altădată.
Decepționată de producția contemporană, lumea vrea conserve catodice. Sătul de Poponeț (nume sub care se ascunde armăsarul monden Codin Maticiuc, de meserie fils à papa), românul tânjește după Bocăneț. În plin asalt al Vacanței Mari cu umorul ei mic, se simte nevoia textelor cu șopârle de pe vremea congreselor. Tristețea e deplină. Avem dezlegare la umor, clasă, stil și nuanță, dar le nesocotim.
Producem divertisment pentru microcefali, însă nu uităm să plângem după scheciurile lui Mihăescu și ale lui Sava, după șlagărele Cameliei Dăscălescu, după bancurile cu Sorin Gheorghiu, Mihai Stoenescu și Cornel Vulpe. Așa cenușiu cum era, trecutul a devenit un refugiu. Dac-ar avea cum să prindă de veste, Ceaușescu s-ar zgudui de râs. Dac-ar ști că tânjim după H. Nicolaide, Jorj Voicu și Vali Voiculescu-Pepino, Emil Bobu ar surâde larg și ne-ar îndemna să scandăm ceva acolo, ca pe timpuri.
Contracultura TV de azi împinge lumea să ofteze după înaintașa ei ideologizată. Ieșind din cripta în care-l credeam ferecat, socialismul face un lucru pe care nimeni nu l-ar fi visat vreodată: creează icoane. Icoane pe sticlă. Pe sticla ecranului.
