Amânarea e catifelarea păcălirii. Sau deghizarea minciunii. Amânarea repetată măsoară fie grosimea obrazului, fie neputința, fie potențialul de sfidare a celor care așteaptă îndeplinirea unei promisiuni.
Expresia lui Suetoniu, Ad calendas graecas, respectiv transformarea unui „cândva“ prezumtiv într-un „niciodată“ camuflat, are de câtăva vreme un echivalent parodic și nu neapărat corect în Ad pascalia equorum, zisă și sfânta sărbătoare a învierii Isusului cabalin. În timpul Războiului Civil din Spania, spune un corespondent de război, urgențele de front erau întâmpinate uneori cu un „mañana“ care stabilea că nu arde nimic și nu dă turcul. E adevărat, nu turcul dădea, ci aviația inamică, fără ca asta să clatine ceva din tabietul amânării, al tatonării joviale sau apatice, al împingerii lucrului de rezolvat până la ultima clipă a ultimului minut. Amânarea făcea parte acolo din ritualul iberic de existență, unde presingul vieții de zi cu zi părea o erezie. (Așa se întâmplă, o știm și am văzut, și în alte spații mediteraneene.)
Oameni dintr-un spațiu al fiestei, dar mai ales al siestei, spaniolii au scos pe tarabe, cu niște ani în urmă, un tricou cu lipici la turiștii străini. Pe tricou se lăfăie un cetățean cu mâinile sub cap, prins în mrejele torporii postprandiale, iar dedesubt se poate citi „Siesta – Spanish Yoga“. Este semnul că spaniolii nu au doar umori, ci – câteodată – și umor. La Sevilla și Madrid, la Cádiz și Murcia, yoghinii spanioli se abandonează contemplării fără acrobații perverse și poziții complicate, ci mai degrabă senin și detașat. Așteptând ceva ce va să vie. Ce anume? În unele situații, săptămâna viitoare. Un fel de linie a orizontului temporal.
SALUT PARODIC. Spania nu e doar a lui Unamuno sau Velázquez, a lui Cervantes sau Carreras, a lui Guardiola sau García Lorca, a lui Banderas sau Iglesias (asta așa, ca să nu se supere Málaga pe noi). Există și în Spania, cam ca peste tot, impostori, șarlatani, escroci, vânzători de piei de cloșcă. Câțiva au ajuns cu ceva timp în urmă în România și au purces la săvârșirea unui miracol în ale medicinei fotbalistice: transformarea unei echipe muribunde în ceată de performeri. Conform vechii glume, operația a reușit, pacientul a sucombat. Primiți ca salvatori și așteptați febril să pună perfuzii financiare pacientului, spaniolii au cules între timp o salbă de epitete și bănuieli meritate. S-a spus despre ei că: sunt paravanul unor matrapazlâcuri mafiote, vor să distrugă un brand, spală bani (deși e dificilisim să speli ce nu ai), fac jocurile celor care vor brandul pe năsălie, sunt o formă fără fond și fără fonduri, au venit la București fiindcă au aflat de la Poincaré că „nous sommes ici au portes de l’Orient, où tout est pris à la légère“ etc.
Șeful comandoului de pișicheri a declanșat o serie de amânări ale primelor injecții de capital, între care a intercalat minciunele fără zahăr. Printre ele, una care, spusă la un after school, ar fi provocat râsul prichindeilor: a trimis suma, dar a greșit contul bancar. Și cum de la un punct încolo simplele amânări n-au mai ajuns și a fost nevoie de un reper precis, „investitorul“ a rostit sacerdotal: săptămâna viitoare. Sigur că nu s-a întâmplat nimic, însă speranța a rămas. Fiindcă în fiecare săptămână există o săptămână viitoare. Sintagma a ajuns să funcționeze, spre amuzamentul public și tristețea echipei, ca un fel de salut parodic, un „hai noroc“ sau „să trăiești“ spus cu o clipire complice din ochi.
SENSURI CAMUFLATE. Săptămâna viitoare a intrat în clasorul trecutului, altele și altele au urmat-o. Singura consecință directă a acestui tip de amânare a fost preluarea exemplului. Antrenorul unei echipe dintr-un dulce târg moldovean a fost auzit la microfon jubilând în siajul informației că „avem promisiuni că săptămâna viitoare se vor face anumite plăți“. Traducătorii din română în ea însăși știu bine, fără dicționar, că „anumite plăți“ înseamnă „n-o să luați nici de data asta toți banii“ și că „săptămâna viitoare“ e o formulă care poate fi echivalată silabei inițiatice „canci“. Diferența dintre echipa moldoveană și o colegă de pe Dunăre ține de calendar. Amânarea, în acest ultim caz, sună chenzinal: „Peste două săptămâni s-ar putea să intre niște bani“. Sensul lui „s-ar putea să“ este „ar fi o mare surpriză să“. „Jocul de-a vacanța“ s-a transformat în „Jocul de-a restanța“.
Și toate mizeriile astea se fac senin, fără ca pe obrazul vreunuia dintre pretinșii investitori să zvâcnească mușchiul conștiinței. Îți vine în minte gestul unui miliardar care și-a scurtat șederea în închisoare plagiind o carte – întoarcerea pe dos a buzunarelor de la costumul de câteva mii de euro, însoțită de năduf declarativ: „Suntem săraci, suntem foarte săraci. Planeta se scufundă“. În rest, echipele așteaptă săptămâna viitoare cu impresia tot mai pronunțată că-l așteaptă pe Godot. Și nu doar ele. Tot de săptămâna viitoare, promit primarii noștri, locuitorii vor avea apă caldă și căldură. Tot de săptămâna viitoare, se va trece la astuparea măcar a unei sutimi din gropile de pe străzi. Și tot de săptămâna viitoare, politicienii vor încerca să strecoare măcar două adevăruri într-o cascadă de minciuni și ipocrizii.
