Meșteșugul cuvintelor

Acest articol face apologia pierdutei arte a scrisului frumos în presă, deplânge avansul de nerecuperat luat de imaterial și de artificial în defavoarea concretului și a naturalului, tratează subiectiv înlocuirea oamenilor de litere și de vocație din media cu experți în indexare și în cuvinte-cheie.

„Mi-e dor de camaraderia pe care o aveam cu meș­terii de cuvinte din redacție. Wordsmith (nota mea: cum să îl transpun? Om de cuvânt înseamnă altceva; cuvântător, cel ce se exprimă frumos și liber, s-ar apro­pia, deși nu face legătura cu scrisul; cuvântaș sună arhaic; cuvântan – ca un artizan, cuvântar – ce duce cu gândul la fierar?) e un termen real. Sunt zile în care descrierea se potrivește – așa cum fierarul bate fierul, cel ce scrie bate tastatura“. Sunt vorbele unei doamne în etate care a scris toată viața opinii pertinente, apoi s-a pensionat, pentru ca, în prezent, Mary Drier să fie reporter independent și autoare de opinii la obscura publicație Huron Daily Tribune.

Ca unul care a intrat în presă când articolele erau scrise de mână, dactilografiate de persoane speciali­zate, revenite la autor prin intermediul curierelor (așa era lumea pe atunci, nu ne întrebam de ce nu sunt mai multe femei dirijoare sau bărbați pe post de asistent medical), ajunse apoi sub pasta roșie din pixurile editorilor de text și ale redactorilor, am și eu nostalgia meșteșugarilor din presă. Făceau să înflorească, în mijlocul sau în capul manuscrisului, un cuvânt, o expresie sau un titlu ce înnobilau întreg articolul.

CITITORII-EDITORI. Dar asta era odinioară, când tiparul era rege. Între timp, ne-am mutat calabalâcul pe internet, am concediat editoarele de text și i-am avansat ca responsabili de acuratețe pe verificatorii de fapte și de continuitate din subsolul articolelor. Noii noștri editori sunt cititorii, comentatori de verzi și uscate, care se pricep mai bine decât noi la alege­rea subiectului, unghi de abordare, obiectivitate, con­flict de interese, redactare, formă, fond.

Dar cine erau meșteșugarii de cuvinte din media? „În vechile redacții, scrierea de titluri era conside­rată o artă. Poate vi se pare o lălăială, dar nu și redactorilor care terminaseră o facultate și aveau o licență în literatură, își făceau teza de doctorat studiind odele nemuririi din operele de început ale lui Molière, pentru a-și petrece apoi 20 de ani asigurându-se că au schimbat virgula în punct și virgulă, în absența con­juncției.“ Acest text a fost conceput de jurnalistul Gene Weingarten, care-și șlefuiește cuvintele într-o publicație satirică, The Word Detective.

Tot Weingarten ne spune cu cine sunt înlocuiți azi artizanii cuvintelor de presă. „La fiecare câteva zile, personalul de la The Washington Post primește o astfel de notificare: «Vă rugăm să îi urați bun-venit lui Dylan Feldman-Suarez, care se va alătura echipei de integrare a faptelor, în calitate de specialist în platforma multiplă de triaj a ideii, și se va subordona directorului-adjunct care se ocupă de managemen­tul fluxului cuvintelor și de strategia video a mărcii. Dylan vine la noi de la divizia de utilitate social media aparținând companiei Sikorsky Helicopters».“

Veți râde, cum o fac și eu dând exemple reale pe care să le alătur acestei ficțiuni: în vremea în care cel mai influent ziar din România se redefinea, a fost adusă la conducerea departamentului de marketing o persoană care venea de pe o poziție similară din industria detergentului, fără ca ziarul să devină ima­culat și înmiresmat; ulterior, într-un holding care pregătea apariția celui mai voluminos ziar din istoria presei românești, un parașutat din industria tutunu­lui ca șef de marketing a decis că „shopping“ se scrie fără literă dublată, căci așa găsise pe internet. Maniera clasică, întâmplător – cea corectă, de a scrie acel cuvânt era deja fumată.

DE MÂNĂ. Trebuie să știți că azi, când am devenit coleg de scris cu programe de inteligență artificială și ridicol de superficială, îmi petrec o parte lucrativă a existenței editând texte cu ajutorul funcțiilor unei aplicații: Review, Track Changes. Dar când vin stu­denți în practică, pentru a le insufla meșteșugul și a le face lucrurile mai ușor de înțeles, printez artico­lele și scriu de mână pe margine. Folosesc simboluri din vechea corectură pentru a le indica necesitatea unui paragraf nou, de apropiere sau despărțire a unor litere, insist pentru transcrierea corectă a substantivelor proprii. Și nu am un scris caligrafic – în primii ani de școală, învățătoarea mă făcea rahitic pentru că țineam cu stângăcie creta în mână când eram scos la tablă.

Însă țin foarte mult să adnotez pe stil vechi. Fiindcă, așa cum observă scriitoarea și universitara Mary Gordon în eseul „Punând stiloul pe hârtie, dar nu orice stilou și nu orice hârtie“, publicat de The New York Times, „scrisul de mână e laborios și de asta au fost inventate mașinile de scris. Dar cred că laboriosul are o virtute, e concret. Implică trupul, sângele și existența fizică a stiloului și a hârtiei, aceste ancore ce ne reamintesc că, ori­cât ne-am rătăci prin vortexul invențiilor noastre, populăm o lume corporală“.

Presa de azi e o frumoasă fără trup – poate vă amin­tiți basmul popular care i-a inspirat lui Eminescu poemul „Miron și frumoasa fără corp“. Ca să o însu­flețim, cred că mai e nevoie de meșteșug.