Merdeneaua sindicală

Pe la jumătatea anilor 1990, câțiva lideri de sindicat români (de federații și confederații) au fost invitați în Anglia, la o discuție cu omologii britanici. Găz­duire într-o proprietate de înaltă clasă, în mijlocul unui parc, confort „ocțidental“, ca în poezia lui Topîrceanu, și o ospitalitate desăvârșită din partea gazdelor. Într-atât de mare a fost ospitalitatea, încât la micul dejun delegații români nu au primit o cafea de persoană, ci au fost poftiți să se servească de câte ori vor. Trebuie adăugat că, pe atunci, feno­me­nul „cafea la discreție“ era cu totul necunoscut la hotelurile și pensiunile din România.

Una dintre gazde le-a spus musafirilor: „Aveți pungi cu cafea la bar. Dacă vi se face poftă oricând peste zi sau seara, coborâți și faceți-vă câtă cafea vreți“. Cum engleza nu era pe atunci la îndemâna tuturor liderilor, mesajul a fost transmis printr-o interpretă care, din pă­cate, nu a mai apucat vremea memoriilor, stingân­du-se prematur. Dacă ar mai fi trăit, poate că ar fi povestit cum i-a făcut unul dintre liderii de sindicat români avansuri prea puțin curtenitoare și cum, la sfârșitul șederii în frumoasa proprietate, delegația carpatină a plecat cărând în bagaje mai multe pungi cu cafea. Spre cinstea delegației, trebuie precizat că nu a subtilizat și aparatul. Mai trebuie precizat că, la petrecerea din seara de dinaintea întoarcerii în pa­trie, liderii au intonat „Noi suntem români“, ca pe o iscălitură în avanpremieră a măruntei hoțomănii ma­ti­nale. Las cititorilor plăcerea de-a descoperi cine a fost liderul de sindicat care i-a făcut avansuri interpretei, fără să știe că tânăra îmi era prietenă bună și că avea să-mi povestească episodul abia ținându-și râsul și sila.

„NOI FACEM LEGEA“. Fără îndoială că liderii ro­mâni de sindicat au avut ce învăța de la cei britanici. Negocieri de contracte colective la nivel de ramură, subtilități referitoare la declanșarea conflictelor de muncă, strategii de urmărire a interesului sindical în întâlnirile cu repre­zen­tanții patronatului etc. În ceea ce privește piesa „Noi suntem români“, ea a devenit refrenul de sfârșit al majorității chiolhanurilor ținute la munte sau la mare, în orice împrejurare, când – cu o lipsă de poli­tețe explicabilă poate și prin cantitatea de alcool în­gurgitată – oaspeții străini erau poftiți să afle că „aici noi facem legea“.

Informația era difuzată mai cu seamă în situațiile când zișii oaspeți străini – sindicaliști și ei – le semnalau omologilor români că o anumită faptă încălca anumite legi și că abuzul nu putea funcționa ca modus operandi. De fiecare dată, replica era aceeași: „Asta-i bună, ne dau ei lecții la noi acasă“. Ce uita rostitorul ei era că străinii nu ve­niseră de capul lor, ci în urma invitațiilor insistente ale românilor. Și că sprijinul financiar de care se bucura sindicalismul românesc venea tocmai din par­tea străinilor care „nu ne spun ce să facem la noi în țară, cu atât mai mult cu cât, nu-i așa?, «Noi suntem români»“.

Printre lucrurile pe care liderii români nu le-au învățat de la partenerii străini s-au numărat și unele amănunte de stilistică. Un englez s-a străduit zadarnic să-și învețe omologul, lider de confederație sindi­cală în România, că nu te poți prezenta oricum când li te adresezi sindicaliștilor strânși în piață ca să protesteze față de măsurile luate de guvern. „Dragul meu, nu ai voie să cobori dintr-o limuzină ultimul răcnet, cu ceas Rolex, cu ac de aur la cravată și cu haine de câteva mii de dolari (așa era pe atunci). Nu te poți prezenta așa nici la televizor, nici în fața unor oameni care au venit noaptea cu trenul din provincie, cărora nu le ajung banii și cărora li se întârzie plata salariilor. Pur și simplu nu se face.“ „Asta-i bună, sunt banii mei“, a răspuns țanțoș românul. „Categoric, dar în felul ăsta arăți că nu ești de-ai lor, dimpotrivă. Iar unii ar putea bănui că o parte dintre cotizațiile trimise la centru îți asigură luxul pe care-l afișezi.“ Discuția s-a încheiat cu o înjurătură neaoșă, pe care nu se știe dacă liderul român a destinat-o pedagogului, membrilor cotizanți sau lumii în general.

UN SIMPTOM AL DISPERĂRII. Treaptă cu treaptă, unii lideri de sindicat au interiorizat mecanismele bunului-plac și ale spiritului dis­creționar. Au obținut influență, privilegii, contracte suspecte și pârghii de șantaj. Skanderbergul la care sindicatul metroului bucureștean a provocat cu puțin în urmă populația orașului și autoritățile statului își are o parte dintre explicații în aceste mici în­tâmplări de pe vremuri. (Și mă grăbesc să spun că poveștile despre chefurile nocturne și despre dialo­gurile dintre „ei“ și „noi“ nu sunt scorneli. Le-am fost martor, tot în calitate de interpret, timp de câțiva ani.)

Să lași capitala unei țări fără principalul mijloc de transport doar ca să-ți păstrezi spațiile comerciale e o amenințare eșuată, cu miros penal. Să iei prizonier un oraș e o probă de imaturitate care trebuie decon­tată. Iar să o faci în plină pandemie nu înseamnă doar o mișelie de ultimă speță, ci și un simptom al dispe­rării. „El lider maximo“ de la metrou simte, după decenii, că susținătorii lui de odinioară s-au cam sătu­rat și au făcut un pas în spate. Ofsaidul în care a ră­mas metroliderul nu miroase doar a merdenea sindi­cală, ci poate și a cafea de pe vremuri, din intimitatea catifelată a unei frumoase proprietăți englezești.