Marele kitsch mediatic

Din ciclul articolelor dedicate derivei în care se află azi jurnalismul, urmează o mostră ce va încerca să explice de ce media e un kitsch imens. Criza ocul­tează chiar și farul presei din Lumea Nouă – „Cărunta doamnă“, cum îi spune James Bennet, fost șef al Opiniilor de la cel mai influent ziar din lume, în analiza-fluviu „Când The New York Times și-a pierdut di­rec­ția“, din The Economist. Doamna cu părul înspicat mai face tone de bani, să nu-i plângem de milă. Cu 10 milioane de abonați, atinși la sfârșitul anului 2023, su­praviețuiești frumușel. Ajunsese la cota de 10 milioane încă din 2022. Doar că aceea era o sumă de abonamente, nu de abonați – dacă te abonezi, să spunem, la The Athletic (publicația cumpărată de The New York Times ca să-și fortifice Departamentul de Sport) și la Cuvinte încrucișate, ai două abonamente, dar figu­rezi ca un singur abonat. Șpilul este însă că s-a ajuns la asemenea numere pentru că ziarul, practic, nu mai vinde acum doar, să le numim generic, știri, ci și, într-o pondere tot mai mare, produse non-știri.

ACTE VULGARE. Încrederea în jurnalism, în relatarea completă, corectă și cu acuratețe a evenimentelor a atins un istoric punct minim în America, dar putem extinde harta fără teama de a greși. Iar în materie de etică și onestitate, percepția publică americană pla­sează jurnalismul în abis. Sub jurnaliști se află doar maeștrii promisiunilor deșarte, oameni care trăiesc din cosmetizarea realității – lucrătorii din telemarke­ting și membrii Congresului.

Ar fi foarte simplu să dăm vina pe internet. Sigur, într-un fel, agonia presei e provocată și de digitalizarea comunicării. Cred că „democratizarea“ comuni­cării, echivalentul, practic, al accesului oricui la o portavoce, prin apariția a ceea ce se numește social media, a dus la o vulgarizare a actului jurnalistic.

E „un pic aglomerat“ – cum s-a referit Lady Di la căsnicia sa, în interviul acordat în 1995 lui Martin Bashir. În media, după infuzia de „jurnalism social“, sunt prea mulți sosiți și prea puțin chemați. Lipsa de elementară deontologie jurnalistică a nou-veniților a proliferat în siajul ipotezei potrivit căreia oricine poate face presă, oricând, oriunde, ba chiar mai bine decât cei calificați. Or, deși utilizează aceleași ustensile precum jurnaliștii de drept, tastatură, microfon, ca­meră de luat vederi, „jurnaliștilor sociali“ le lipsește înaltul patronaj al adevărului faptic, al argumentului, al verificării încrucișate, al evitării conflictelor de interese. Aceste lacune ale „jurnalismului social“ duc la o vulgarizare a actului jurnalistic. În plus, campionilor vizibilității în comunicarea de azi le lipsește ceea ce aș numi practica de tipar, unde se puteau învăța ce înseamnă selecția lucrurilor pe care le vei face pu­bli­ce, ordinea în care curg informațiile, structura pre­zentării, spațiul pe care îl va ocupa materialul în func­ție de convențiile acceptate ale genului.

KITSCH VIENEZ. Așezându-se în rând cu presa, „jur­na­liștii sociali“ comit un mimetism vulgar. E ca și cum și-ar fi luat bilete la concertul de Anul Nou, iar simpla lor prezență pe băncile Musikverein i-ar face melomani. Îi sunt recunoscător lui Sorin Ioniță, care a de­finit astfel evenimentul la care, altminteri, asist cu sfințenie și nesaț de peste 40 de ani: „O degra­dare în imitație mecanică și sentimentalism ieftin, pentru uzul târgovețimii confortabile, dar cu aspi­rații de aristocrație. O chestie profund central-euro­peană, cum ar veni: amorași, vestoane tiroleze, mu­zică militară și valurile Dunării, operetă în loc de operă etc.“. Mă dau în vânt după valsuri, polci și mazurci, însă tocmai faptul că în fiecare an dirijorul ne învață cum, când și ce să aplaudăm la un marș celebru demonstrează că nu suntem melomani, ci doar, eventual, participanți ahtiați de validare la un kitsch împopoțonat. O trivializare a gustului pentru muzica „grea“.

Dar dacă tot am menționat evenimentul transmis în întreaga lume la început de an, iată o imagine și mai clară a scenei ocupate de gloată și a faptului că artiștilor nu li se mai distinge vocea din cauza amatorilor: ați asculta un concert cu instrumentiști „sociali“? Ați încredința cornul sau harfa unui tiktoker care face milioane de vizualizări chiar cu aceste instrumente? Înseamnă asta că face și muzică? Sau că poate cânta într-o orchestră?

Îi povesteam, cu emfază și risipă gestuală, unei tinere colege de la radio cât de caraghioși suntem când dirijorul ne face cu ochiul, duce arătătorul la buze, ne dă liber să aplaudăm „Radetzky-Marsch“. Ce kitsch devine astfel un spectacol socotit de înaltă ținută! Iar colega mea a dat verdictul: e de stand-up!

Da, am un vis nemărturisit: să fac stand-up journa­lism! Să prezint modern realitățile de azi, dintr-o perspectivă jurnalistică. Memorie de presă am cât cuprinde, un pic de dicție s-ar găsi sau s-ar putea îmbunătăți, o anumită teatralizare, o interpretare creativă în cheie comică a informațiilor s-ar putea pune în scenă.

Doar că tentativa mea de a conferi credibilitate jurnalismului prin mijloace contemporane ar fi tot un kitsch. N-aș face decât să-i imit pe cei de succes, pierzând pe drum roțile acestui articol: lipsa de direcție a presei e dată de faptul că s-a suit prea multă lume în mașină, iar la volan au ajuns cei fără permis de conducere.