Subiectul ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad și nu ar trebui sub nicio formă să îl subestimăm. Autonomia strategică înseamnă capacități militare complete strict europene, astfel încât să nu fie nevoie de asistența SUA, dar și capacități industriale proprii și programe europene de armament care să aibă prioritate pe piața europeană în raport cu cele americane. Autonomia strategică înseamnă și o cultură strategică europeană comună.
Conceptul este legat de un altul, promovat la fel de sârguincios de Franța, dar și de Germania: suveranitate tehnologică europeană, care înseamnă accesul la tehnologii de vârf și crearea unor mari companii europene în domeniu, pe modelul Airbus, care să fie capabile să concureze la nivel mondial firmele din SUA și din China.
Deși se spune „autonomie strategică europeană“ și „suveranitate tehnologică europeană“, intenția reală a Parisului și a Berlinului nu este de a construi aceste solidarități întărite cu toți cei 27 de membri ai Uniunii Europene. Un indiciu ni-l oferă proiectul franco-german al tancului viitorului, unde cele două state partenere au refuzat ofertele de participare ale Italiei și Poloniei.
După această introducere destul de lungă, dar necesară, să intrăm în miezul subiectului. Este vorba de interviul acordat de președintele Franței, Emmanuel Macron, influentului think tank american Atlantic Council pe 4 februarie, interviu unde personalități americane i-au adresat întrebări pe diverse subiecte care interesează relația dintre Franța și SUA, dintre Uniunea Europeană și SUA la început de mandat al lui Joseph Biden.
O RELAȚIE „PERDANT-PERDANT“. Președintele francez aduce clarificări conceptului de autonomie strategică europeană, care înseamnă ceva mai mult decât o apărare comună autonomă și completă, dar și un „program de acțiuni comune în materie de tehnologie […], de reziliență economică și bugetară“. Dar, ceea ce este și mai important, acest concept înseamnă ca „Uniunea Europeană să fie capabilă să ia decizii singură“.
Chiar dacă Macron a ținut să sublinieze că o asemenea situație este compatibilă și coerentă cu NATO, a „decide singur“ înseamnă definirea unor priorități specifice europene și afirmarea unei individualități. Emmanuel Macron a denunțat plata protecției americane prin contracte de armament pentru industria de peste Ocean. A fost o relație „perdant-perdant“, a spus președintele Franței.
Cum interpretăm această declarație? Simplu: banii europeni pentru programele europene în materie de apărare nu vor mai finanța industria americană. Pentru a integra aceste concepte, NATO are nevoie de o fază de „clarificare“, de redefinire a rolului său, ceea ce presupune creșterea deciziei europene în cadrul alianței. Este motivul pentru care Franța a decis să își mărească bugetul apărării și să își asume misiuni suplimentare în Mediterana de Est.
„UN RIVAL SISTEMIC“. Al doilea subiect important abordat de președintele Franței a fost relația cu China. Aceasta rămâne pentru Franța și Uniunea Europeană „un partener, un concurent și un rival sistemic“, însemnând că „este un partener pentru a trata anumite subiecte mondiale“, precum schimbările climatice. „Dar pentru chestiuni comerciale și industriale, China este un concurent. Este un rival sistemic, având în vedere ambițiile sale în regiunea indo-pacifică.“
Să adăugăm celor expuse de președintele francez și Africa, zona de influență prioritară a Franței. Cu toate acestea, în ciuda acestei rivalități structurale, Macron respinge din capul locului o alianță a europenilor cu SUA împotriva Chinei, cu toate că nici echidistanța strategică între SUA și China nu poate intra în discuție, întrucât europenii și americanii nu sunt rivali sistemici, aparținând ariei civilizaționale occidentale. Președintele Franței aduce argumente în sprijinul construirii unui al doilea pol de putere occidental, care să fie complementar Statelor Unite, dar nicidecum aliniat.
De notat remarcabila continuitate strategică a Parisului, care, de la De Gaulle încoace, caută să promoveze autonomia europeană în raport cu SUA, nepunând totuși în discuție rolul dominant al acestora în sistemul internațional. Ceea ce s-a schimbat în prezent este emanciparea strategică a Germaniei, erodarea relativă a industriei sale și necesitatea de a atinge masa critică, astfel încât să fie capabilă să rămână în competiție cu giganții din SUA și din China. Liderii de la Berlin, inclusiv succesorul Angelei Merkel, Armin Lachet, afirmă și ei nevoia construirii unei suveranități tehnologice și economice europene.
În acest context, declarațiile lui Macron ar trebui să dea de gândit la București cu privire la impactul politic, în termeni de reorganizare a spațiului comunitar, al strategiei industriale europene.
