Lecția (de) germană

Despre cât de nesănătoasă este creșterea eco­no­mică bazată pe consum/comerț, vă recomand să citiți două texte din numărul curent al NewMoney: „Frica“, un comentariu de Constantin Rudnițchi și „Răzbunare de manual“, o analiză de Alexandra Pele. Veți afla despre cum alergăm (economic vor­bind) cu o Dacie pe șoselele Uniunii Europene și despre riscurile pe care le implică o eventuală încetinire a creșterii. Despre un model economic câștigător pe termen lung (timpul deja a demonstrat-o), vă recomand studiul de caz din rândurile care urmează.

Recent, am avut ocazia să vizitez o fabrică de componente electronice din Satu Mare, unde Bitdefender, cea mai mare companie software din România, a mutat producția unui device de securitate, în detrimentul Chinei. Este vorba de ZES Zollner Electronic, fabrica unei familii cu același nume din Bavaria care are aproape 2.000 de angajați în România și venituri de 175 de milioane de euro. Ca să avem imaginea completă, compania mai are fabrici în Germania, Ungaria, Costa Rica sau China.

ISTORIE. Zollner Electronic, parte a grupului Zollner Elektronik AG nu e altceva decât un exponent al unei categorii largi de companii cărora Germania le da­torează în bună măsură succesul economic. Numite generic Mittelstand, aceste firme au cel mult 500 de angajați și venituri anuale sub 50 de mili­oane de euro. Dincolo de definiția din dicționar, ca­tegoria înglobează un spectru mai larg de companii, inclusiv Zollner a cărei cifră de personal depășește 10.000 de persoane, în toată lumea.

Cu rădăcini în land-urile Bavaria și Baden-Würtemberg, Mittelstand-ul reprezintă sursa de sta­bilitate a Germaniei de-a lungul crizelor și un model economic aproape imposibil de replicat.

Bazat pe producția de echipamente industriale cu un grad de specializare ultraridicat, companiile Mittelstand au înflorit după cel de-Al Doilea Război Mondial. În plin proces de reconstrucție a Germa­niei, statul și-a mutat atenția dinspre ma­rile corpo­rații, precum Siemens sau Daimler, care cola­bora­seră cu regimul nazist, spre micile întreprinderi.

Nivelul ridicat de nișare și diversitatea piețelor de export le-au ferit de recesiuni și de riscurile glo­balizării. Au devenit, în mare măsură, ele însele multinaționale. De exemplu, compania-mamă a fabricii din Satu Mare este prezentă cu unități de pro­ducție sau reprezentanțe comerciale în 18 țări.

Deși imposibil de exportat, modelul economic al marilor exportatori germani nu reprezintă un secret nici pentru mediul academic, nici pentru alte state care au vrut să replice unu la unu rețeta bava­reză. Marea majoritate afaceri transmise din gene­rație în generație (Germania are circa o mie de astfel de exemple relevante), companiile din Mittelstand aplică o formulă pe cât de simplă, pe atât de eficientă. Înainte de toate, acestea sunt construite nu (neapărat) pentru profiturile proprie­tarilor, ci pentru a rezista pe termen lung. În con­secință, se bazează pe angajați loiali și foarte spe­cializați și pe o organizare administrativă simpli­ficată. În urmă cu trei ani, volatilitatea personalului era de 2,7%, în vreme ce în America aceasta se ridica la 30%.

Totodată, între proprietar și angajatul de rând puteai număra nouă straturi de management, în vreme ce într-o companie franceză numărul acestora era dublu. Nemții promovează în posturi de conducere oameni cu abilități tehnice precise, nu ingineri cu pregătire generalistă.

Cu adevărat nereplicabile sunt „starea de spirit“ și „atitudinea specifică“ din Mittelstand, dacă e să-l cităm pe Ludwig Erhard, ministrul Economiei căruia i se datorează renașterea Germaniei după marele război. Această stare de spirit ține și de legăturile dintre școli și companii, dintre capital și muncă. Școlile vocaționale sunt finanțate, în egală măsură, de companii și de guvernele federale. Totodată, fabricile oferă perspective de carieră pentru toată viața activă a salariatului.

Nu în ultimul rând, modelul de finanțare este unul extrem de sănătos. Mulți dintre antreprenorii locali nu agreează împrumuturile bancare (cu toate că băncile locale oferă condiții avantajoase), prefe­rând să folosească propriile profituri.

UNA CALDĂ, ALTA RECE. Vestea proastă – după cum ați aflat deja – este că modelul bavarez nu poate fi replicat. Vestea bună este că industria re­prez­intă domeniul cu cea mai mare contribuție (23%) la formarea PIB-ului României, cu mult înain­tea agriculturii sau a tehnologiei. Și, din nou, o veste nu tocmai îmbucurătoare: românii nu au vocație de industriași, majoritatea investițiilor din acest sector fiind străine. Românii preferă comerțul (cea mai mare companie locală este retailerul de bricolaj De­deman). Comerțul înseamnă consum, deci importuri – deficitul de cont curent ridicat este unul dintre prin­ci­palii factori de risc pentru economia locală. Indus­tria generează exporturi, deci valoare adău­gată și stabilitate. Doar că necesită răbdare și reinvesti­rea profiturilor, deci mai puțini bani pentru vacan­țele și mașinile de lux ale proprietarilor.

← Close