Interesele particulare au generat progresul economic, dar au şi zădărnicit proiecte generoase pentru umanitate. Fără bani nu există învăţământ de calitate, cercetare, sistem de sănătate publică, drumuri şi nici multe altele. Banii sunt produşi de oameni, prin munca şi ideile lor, dar şi prin interesele lor divergente. Iluzia gratuităţii ne-a fost livrată în comunism, însă adevărul crud este că totul costă.Trecutul care ne bântuie. Dorinţa de a câştiga este legitimă atât timp cât nu se transformă în lăcomie.
Africa rămâne, din păcate, locul unde aviditatea colonialiştilor, de care s-au molipsit şi dictatorii locali, a făcut şi face ravagii. Am avut ocazia să stau de vorbă cu africani plecaţi din ţările lor de origine din cauza războaielor civile şi a corupţiei generalizate. Cu toţii îi acuzau pe colonişti de sărăcia abătută asupra continentului lor şi nu uitau să amintească de segregaţia etnică şi rasială aplicată de belgieni. Un fenomen care produce efecte şi astăzi şi care a generat cel mai mare genocid al secolului trecut, în Rwanda, petrecut chiar sub nasul „căştilor albastre“. Etnicii majoritari hutu au ucis cu inimaginabilă cruzime, între lunile aprilie şi iulie 1994, peste 800.000 de oameni aparţinând minorităţii tutsi, incitaţi fiind de autorităţile locale şi de guvern. O dovadă că răscolirea rănilor trecutului pregăteşte terenul unor atrocităţi greu de închipuit pentru o minte sănătoasă.
Europa occidentală a fost, incontestabil, sursa multor fărădelegi, dar şi avangarda lumii moderne. Totuşi, Europa nu învaţă lesne din greşelile pe care le-a comis. Suferinţele pricinuite de cele două Războaie Mondiale, de care nu ne despart decât vreo câteva zeci de ani, par a se şterge încet din memoria colectivă. Bătrânul continent prezintă simptomele unor boli de care credeam cu toţii că s-a vindecat – separatismul şi extremismul.
Fanatismul de după uşă. Tot soiul de mişcări şi partide dubioase, unele ajunse la putere, simt miros de sânge în preajma solidului, până deunăzi, proiect european. Ungaria lui Viktor Orban, aflată în curtea Europei Unite, ameninţă să dea foc casei în care şi-a dorit atât de mult să intre şi în care, în cele din urmă, a fost primită. Ucraina, ciopârţită de „sora“ ei mai mare, Rusia, şi atât de „plânsă“ de Occident, închide treptat toate şcolile minorităţilor.
După ce le-a interzis propriilor diplomaţi, într-un gest fără precedent, să participe la recepţiile date de Ziua Naţională a României, Viktor Orban, micuţul dictator din UE, începe să se amestece în problemele justiţiei din România. După cum probabil aţi aflat, Ungaria şi-a retras sprijinul pentru aderarea ţării noastre la OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), invocând faptul că autorităţile române ar fi decis suspendarea cursurilor Liceului Teologic Romano-Catolic din Târgu-Mureş. Guvernul român a reacţionat şters, ca de obicei, exprimându-şi „regretul“ în legătură cu transformarea acestei chestiuni „în subiect de campanie electorală în Ungaria“.
Subiecte tabu. Ca de obicei, nimeni nu suflă o vorbă, la nivel oficial, despre faptul că situaţia din aşa-zisa „secuime“ – unde, oricât s-ar nega evidenţa, limba română aproape a dispărut – este consecinţa directă a două decenii de izolare economică şi culturală. Şi nu românii au fost promotorii acestei izolări, ci chiar liderii UDMR, care şi-au dorit o populaţie manipulabilă cu discursuri de secol XIX şi pregătită să le asigure supravieţuirea politică. Resentimente vechi, ură izvorâtă din necunoaştere şi interese meschine s-au amestecat într-un creuzet austro-ungar, parcă scos dintr-un depozit prăfuit.
Pe de altă parte, unii „comentatori“ din mass-media românească găsesc că ar fi „de bonton“ să arunci în derizoriu orice semnalare a neregulilor ce se petrec în „secuime“ şi se prefac că nu văd nici afacerile cu cherestea, nici corupţia unor primari şi consilieri locali din zonă.
Dar cum n-am inventat noi apa caldă şi umeraşul, astfel de manipulări politicianiste se întâmplă şi la case mai mari. În Quebec, provincia francofonă a Canadei, există de mulţi ani un partid care militează pentru separare. S-au organizat chiar două referendumuri în acest sens, amândouă pierdute de separatişti. Cum în viaţă totul se plăteşte, consecinţa primului referendum pentru separarea de Canada a fost retragerea capitalului financiar în provincia vecină, Ontario. Asta se întâmpla în anii ’80, însă efectele se resimt şi astăzi. Quebecul nu mai este o forţă economică, „o bijuterie a Coroanei“, aşa cum era considerat până la primul referendum. Oamenii obişnuiţi şi-au dat seama de asta, separatiştii au scăzut constant în sondaje, însă răul a fost făcut.
O situaţie asemănătoare, dacă nu chiar mai gravă în actualul context european, riscă să se producă în Spania. Guvernul catalan se încăpăţânează să sfideze legea şi hotărârea tribunalului, organizând un referendum ilegal. Singurii care au de suferit sunt cetăţenii de rând, care vor constata cum economia o ia la vale din cauza instabilităţii politice. Oare asta vrem să vedem şi în România mileniului trei? Unii ar vrea, cu siguranţă.
