„Resursa umană este cea mai importantă pentru o companie.“ „În oameni trebuie investit.“ „Impozitarea muncii este sufocantă şi nocivă pentru mediul economic“. Sunt doar câteva dintre sloganurile pe care bănuiesc, de fapt sunt sigur, că le auziţi cel puţin o dată pe săptămână. La ce bun? Ce s-a schimbat în ultimii 26 de ani? Sistemul de salarizare. Încă ne lăudăm cu „mâna de lucru calificată şi ieftină“. Aici suntem extrem de consecvenţi. Îi ştim pe investitorii străini ce ameninţă de fiecare dată cu relocarea „pe alte meleaguri“, dacă le cresc costurile cu mai mult de un cent.
Am fi însă lesne de catalogat drept „rău-intenţionaţi“ dacă am arunca întreaga vină pe „investitorul-rapace“. Nici pe departe. De fapt, ne-am complăcut în această situaţie. Omul, acel bun de nepreţuit, a valorat din ce în ce mai puţin. „Sunt 1.000 la poartă, nu ai decât să pleci dacă nu-ţi convine“. Apoi criza. Haideţi să ne gândim un pic. Aţi văzut şi altă măsură anticriză în afară de a tăia costurile cu forţa de muncă? Ici-colo. Prea puţin. Ce poate fi mai frumos pentru un patron decât să producă mai mult cu 10%, dar cu 10% reducere salariaţi, plătiţi cu 10%, mai puţin? Nimic. Să fie frica oare cel mai bun angajator?
Şi asta nu este tot, vorba reclamei. Se plâng investitorii că nu mai au forţă de muncă foarte calificată. De exemplu, la capitolul ingineri, deficitul trece de 65%. Uriaş. Corect, însă cine este vinovat pentru că erau plătiţi cu salariul minim pe economie, iar ei, evident, şi-au luat lumea-n cap spre Vest? Să fie aşa de greu răspunsul? Vrem muncitori calificaţi, dar prea puţine firme investesc în educaţie. La rândul său, Ministerul Muncii este prea puţin interesat să elaboreze analize pe termen mediu şi lung pentru a corela oferta educaţională cu piaţa muncii. De ce ar face asta? Oricum statul se luptă cu o evaziune de 3 miliarde de euro pe piaţa muncii… Are alte priorităţi.
Minciunile lui Mark Twain. Haideţi să facem o paranteză şi să apelăm la indicatori. Sigur, facem excepţie de la vorba lui Mark Twain – minciunile sunt de trei feluri: nevinovate, gogonate şi… statisticile. Aşadar, avem 5,1 milioane de pensionari, 9 milioane de români ocupaţi, 3 milioane de copii, 2 milioane de inactivi. Iar plecaţi sunt 4 milioane. Dacă adunăm, obţinem 23,1 milioane de români, din care 19 milioane în ţară. Pe de altă parte, cea mai optimistă statistică, cea de la Fisc, ne arată că 5,2 milioane de români au contract de muncă. Nu punem la socoteală cazurile în care un român are 2 sau chiar 3 astfel de contracte. Dacă scădem din 9 milioane pe cei de mai sus, obţinem 3,8 milioane de români activi care nu figurează nicăieri cu vreun contract. Să fie toţi şomeri? Nu. Aceia sunt sub 1 milion la nivel naţional. Mai departe. Din 5,2 milioane cu contracte, mai bine de jumătate, 2,7 milioane, sunt plătiți cu salariul minim pe economie.
Tragem linie: cel puţin 3,8 milioane de români sunt „în aer“ (inclusiv şomeri), iar 2,7 milioane de români abia câştigă 1.200 de lei. Cu orice ţară din Uniunea Europeană aţi compara, veţi observa că nu putem să ne minţim că avem o „piaţă a muncii“. Este o metaforă de cea mai joasă speţă, o jignire fără seamăn pentru nişte oameni care nu fură şi care în timp ce muncesc non-stop se gândesc cum să apuce ziua de mâine. Dacă nu ei, atunci măcar cei de acasă.
Politicul. Şi uite aşa, am ajuns la ultimul capitol: amestecul politicului pe „piaţa muncii“. Mai ales că urmează nişte alegeri parlamentare. Nu există campanie electorală în care politicienii să nu promită „crearea de locuri de muncă“. Cea mai de jos cifră promisă a fost de 200.000 de locuri de muncă. Am avut parte şi de „milion“ sau „jumătate de milion“. Iar demagogia nu are limite.
Când devine clară imposibilitatea creării de locuri de muncă, exceptând sectorul bugetar, aleşii neamului aruncă vina, în ordine, pe: greaua moştenire lăsată de guvernul precedent, Fondul Monetar Internaţional, productivitatea redusă, o criză sau alta.
Nimeni însă nu stă să cugete. Nimeni nu mai vorbeşte acum despre doctrine, programe sau măcar viziuni. Este greu să refaci fondul problemei, mai toată lumea preferă să zgârie superficial plăcinta electorală numită „piaţa muncii“.
Plătiți cu cinism. Salariatul român, „prim-beneficiar“ al facturii rezultate din crize şi impotenţe politice, nu are nici măcar un sindicat responsabil, care să-i reprezinte interesele. Este permanent „plătit“ cu cinism şi miştouri aruncate în campaniile electorale. În realitate avem două meserii – una să strângem cureaua până ni se lipeşte coloana de buric şi a doua să încercăm să supravieţuim.
Am devenit experţi în a ne strecura prin hăţişul incompetenţei, corupţiei şi indolenţei, toate ridicate la nivel de politică de stat. Vorbim la nesfârşit de „piaţa muncii“, analizăm, dezbatem, însă nu facem altceva decât să amânăm un faliment: cel al competenţei.
