La aerocoadă

 

În 2008, romanul „Coada“ al lui Dragoş Voicu obţine Premiul pentru Proză la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească. Romanul este exact despre ce anunţă titlul: despre o coadă la tacâmuri de pui (aşa-numita pasăre Takimuri din comunism), care înconjoară oraşul de câteva ori şi înă­untrul căreia viaţa îşi urmează cursul, cu noia­nul ei de scandaluri, nunţi, botezuri, înmormântări, bârfe, jocuri, tristeţi şi bucurii.

Coada se înfăşoară  în jurul urbei ca un uriaş constrictor uman. Suprarealismul imaginii izvo­răşte din realismul epocii. O epocă în care, alături de surdina vocilor, coada dobândise valoare de simbol. Identitatea de brand nu exista în România lui Nicolae Ceauşescu. Dacă ar fi existat, coada la carne, zahăr, ulei sau telemea şi-ar fi surclasat ca efect omoloagele de astăzi – atât frunza de stejar din Grădina Carpaţilor, cât şi oaia lui Petre Daea. De ce? Daea.

Îţi vine să spui că o naţie care – pe ger sau pe arşiţă, ziua sau noaptea, iarna sau primăvara –  a practicat fără crâcnire statul la coadă i-a interio­rizat mecanismele şi exigenţele. Nimic mai fals. În viaţa de zi cu zi există destule situaţii în care românii nu STAU, ci fac altceva la coadă: se agită, se în­ghesuie, se îmbulzesc, se precipită, se ramifică, se insinuează etc.

Diversitatea motrice e dublată de diversitate vocală. Unde alţi trăitori în Europa tac placid sau vorbesc murmurat, urmaşii dacilor se stropşesc, urlă, mârâie, protestează, scrâşnesc, se ceartă, ameninţă şi întreabă oţărât. Iar una dintre aceste situaţii este, hotărât lucru, coada la aeroport. Fie la check-in şi la lăsarea bagajelor de cală, fie la îmbarcare. Pe scurt, la aerocoadă.

Diferenţa dintre noi şi alţii devine frapantă dacă elementul de comparaţie aparţine zonei scandinave. În cazul în care cele două cozi se înveci­nează, observatorul e silit să facă o constatare cu iz de paradox. Astfel, românii care ar trebui să aibă ceea ce se cheamă „cultura cozii“ ignoră foloasele înşiruirii cuminţi şi răbdătoare la ghişeu. Metodologia lor premiază darea de buznă, la fel ca în supermarketurile unde se anunţă oferte la bormaşini, toporişti şi lopăţici Lineman de infanterie.

Un balaur cu două sute de capete. În locul cozii paşnice, angajaţii de la aeroport au în faţă o dihanie care îşi schimbă forma de la un minut la altul. Un balaur cu două sute de capete şi tot atâtea guri neobosite. Un monstru cu ochi injec­taţi, în faţa căruia tactul nu ajută şi pe care nu-l poţi îmblânzi. O vietate vivace şi tropotitoare, gata în orice clipă de escaladă şi asediu. Prin contrast, danezii sau norvegienii care n-au stat în viaţa lor la coadă pro­bează o disciplină cu irizări uto­pice. Dacă românul îşi freacă nasul de ceafa celui din faţă şi respiră la subsuoara vecinului din dreapta, islandezul lasă o jumătate de metru între cel din faţă şi cel din spate. Unde coada româ­nească se face miriapod, mă­­nunchi, deltă sau comando, coada suedeză rămâne dreaptă şi aerisită. Cacofonia carpatină se aude la cinci ghişeuri dis­tanţă, pe când scandinavii vorbesc de obicei la do de jos.

Sentimentul predilect al stătătorilor la aero­coadă merită la rândul lui două rânduri. În ce-i priveşte pe români, acest sentiment e mefienţa resenti­mentară. Românul are mereu impresia că există în spatele lui, dacă nu cumva la stânga sau la dreapta (se ştie, coada românească poate lua uneori forma unei falange macedonene), un vecin care plă­nu­ieşte să i se vâre în faţă şi să-l păcălească. Prin urmare, face tot ce poate să se vâre EL în faţă şi să păcălească. Prezumţia de şmecherie funcţio­nează fără pauză. Islandezul, în schimb, e relaxat şi zâmbitor. Nu se simte ameninţat şi concurat de nimeni. Nu are conştiinţa periclitării, nici obsesia chilipirului de trei minute. Citeşte ziarul, vorbeşte la telefon sau plimbă priviri calme în jur. Sentimentul lui predilect e buna-dispoziţie.

De ce urlă copilul? Nu trebuie uitat aportul celor mici la vacarmul care cuprinde aerocoada românească. Pe când copilul din Suedanorvegia se joacă în voia lui, fără să supere pe nimeni şi fără ca părinţii să-l sufoce cu atenţia lor îngrijorată, odrasla românească urlă ca pişcată de streche şi te calcă fără milă pe picioare. Capacitatea puiului de om carpatin de a zbiera ca din gură de şarpe pentru orice e un reper pentru toţi cei care au stat la coadă în aeroport ca să se suie într-un avion cu destinaţia România. De ce urlă copilul? Fiindcă vrea să facă pipi, fiindcă vrea ciocolată, fiindcă vrea în braţe, fiindcă vrea jucă­rioara pe care a văzut-o la alt copil sau – de cele mai multe ori – fiindcă pur şi simplu îi place să urle.

Sunt, la rândul lor, remarcabile cunoştinţele şi resursele pedagogice ale părinţilor, concretizate îndeobşte în două procedee: indiferenţa olimpiană, sfânta pereche de palme (rupte din rai şi ele, la fel ca bătaia gospodărească) sau agitarea micuţului, în ideea că transformarea lui într-un shaker pentru cocktailuri l-ar putea domoli. În toate cele trei cazuri, rezultatul e creşterea şi nicidecum scăderea numărului de decibeli. Te gândeşti, în timp ce-ţi aştepţi rândul la ghişeu, cât de bine ar fi să nu ţi se înfunde urechile în timpul decolării, ci înainte să te aşezi la coadă.

← Close