Invenții și investiții

Recent, Guvernul României a lansat o incredibilă listă de obiective de investiții, care mai de care mai mari și mai dificil de realizat. Se amestecă pe listă un canal de irigație, canalul navigabil Dunăre-București (un proiect megalomanic al lui Ceaușescu), dar și o fabrică de mașini electrice pentru transport sau un complex hotelier în munții Făgăraș.

Trebuie spus că toate aceste mari investiții ar trebui realizate în parteneriat public-privat. Sunt multe necunoscute, în acest nou proiect lansat de Executiv. În primul rând, istoria nu ajută deloc ambiția de a realiza investiții majore. În ultimele decenii, România, indiferent de guvern, nu a produs decât câteva pasaje în orașe și autostrăzi care parte dintre ele s-au surpat ori stau închise pentru că nu se pot lega de alte tronsoane de drum. Din acest punct de vedere, niște proiecte atât de ambițioase sunt fie o dovadă de naivitate, fie un exemplu de optimism dus la extrem, fie o propagandă electorală pe care nici măcar politicienii nu o mai cred. Mult mai simplu în materie de investiții ar fi fost ca guvernul să își propună, de exemplu, să termine lucrările la metroul din Drumul Taberei.

În al doilea rând, este complet neclar cum s-ar putea derula proiecte de asemenea anvergură prin parteneriate public-private. Care ar fi motivele pentru care o companie auto s-ar asocia cu statul pentru a realiza o fabrică de mijloace de transport electrice? Care vor fi profiturile pe care un investitor le va obține dacă va plasa bani într-un spital regional? Sau într-un canal de irigație? Ar fi trebuit să existe un studiu de impact care să arate cum vor fi obți­nute veniturile de către un vii­tor potențial investitor. Îmi este teamă că Guvernul nu are niciun studiu de acest gen și ca atare investitorii nu vor fi atrași de mărețele planuri.

Garanții. Este, de asemenea, posibil ca pentru derularea proiectelor în parteneriat public-privat să fie gândită o schemă de finanțare pe termen lung prin care investitorul să vină cu bani pentru derularea investi­ției, urmând ca apoi, în timp, statul să îi asi­gure recuperarea investiției garantând plata lunară sau anuală a unei sume de la buget. O schemă de plată asemă­nă­­­­toare a fost pusă în discuție la reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, atunci când o companie chineză părea interesată să aloce finanțare. Este un sistem care funcționează în unele economii, de exemplu, în Marea Britanie, dar care poate da naștere la multe controverse măcar pentru faptul că investitorului i se garantează, în acest caz, plata unui preț al energiei electrice.

Parteneriatul public-privat nu este deloc simplu de implementat. Pentru că presupune fie garanții de stat care să-i asigure investitorului recuperarea ba­nilor, fie existența unei piețe libere care să permită companiei să perceapă un tarif suficient de mare încât să își amortizeze investiția. Și într-un caz, și în celălalt, opinia publică și politicienii din opo­zi­ție vor înfiera cu mânie proletară „deal-ul“ făcut de stat.

De aceea, este puțin probabil ca parteneriatul public-privat să funcționeze, într-adevăr, în România. Iar motivul nu este forma legii sau procedurile complicate de achiziție, ci modul în care este gândit modelul de afaceri al proiectului de investiții.

Și atunci, ne întoarcem la întrebarea: de ce a simțit guvernul nevoia de a lansa o listă atât de lungă și de complicată de investiții publice? Mai simplu ar fi fost să se concentreze pe câteva obiective pe care, eventual, să le și realizeze.

Cu picioarele pe pământ. Declarațiile șefului companiei de transport de gaze naturale din Ungaria au stârnit un val de indignare în România. Într-adevăr, unele afir­mații au fost prea dure, prea pragmatice, prea directe. Dar un lucru nu îl putem nega și anume ade­vărul afirmației că România nu mai are industrie chimică. Pentru că toate combinatele de îngrășăminte chimice deținute de omul de afaceri Ioan Niculae au fost închise, nu înainte de a naște nenumărate scandaluri de presă și dosare în justiție. România mai are acum doar două combinate de îngrășăminte chimice, unul la Târgu-Mureș, celălalt la Năvodari, dar numai cel din Transilvania mai con­sumă gaze românești. Combinatul de la Nă­vodari aduce materia primă din import. Rezultatul acestei situații este că România are un puternic deficit co­mercial în privința îngrășămintelor chimice.

Cel mai bine ar fi fost ca, în locul unei liste de obiective de investiții megalomanice, să fi văzut o stra­tegie urmată de un plan care să facă posibil consumul intensiv al gazului natural extras din Marea Neagră în România. Ideile au fost deja aduse în dis­cuție: relansarea industriei chimice, respectiv a celei de îngrășăminte chimice, construirea de centrale electrice care să folosească gazul natural sau, de ce nu, încălzirea locuințelor din mediul urban și rural cu gaz. Acest lucru presupune, însă, realizarea de in­vestiții care să aducă rețelele de distribuție până la consumatorii finali din zonele rurale ale României.

Un astfel de plan de utilizare a gazelor naturale ar fi fost infinit mai util pentru România. În lipsa unui plan pragmatic și concret, guvernul se limitează la a arunca „baloane de săpun“ cu investiții extraordi­nare în care nu cred nici politicienii de la putere, nici cetățenii României și nici potențialii investitori.

Constantin Rudnițchi, realizator de emisiuni la Radio RFI România și la TVR1. De asemenea, a fost redactor-șef adjunct al revistei economice Capital.
← Close