Neîncrederea istorică a românilor în politica Rusiei face din ţara noastră „o ţintă mişcătoare“ pentru propaganda Moscovei. Nu-i nevoie să-ţi fi susţinut teza de doctorat în istorie contemporană pentru a fi auzit de nelegiuirile comise de Armata Roşie pe teritoriul României, după 23 august 1944. Mulţi au avut un bunic sau o rudă mai apropiată care fie nu s-au mai întors din Siberia, fie au fost martori la atrocităţile şi faptele de barbarie ale bolşevicilor.
Acestor realităţi li se adaugă şi mai vechile „pohte“ geostrategice neostoite ale „pravoslavnicei Rusii“, traduse în anexări teritoriale – în cazul nostru Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa. Pentru toate acestea şi multe altele, Vladimir Putin şi adepţii săi au mult „de lucru“ în spaţiul dintre Bulgaria şi Ucraina. Se ajută de Ungaria, ce-i drept, care îşi conturează din ce în ce mai clar profilul de cal troian al Kremlinului în cadrul Uniunii Europene.
Diplomaţie de fată mare. Acum să ne dumirim unde se găseşte România în toată această pâclă geopolitică. Până una, alta, pe noi pare-se că nu ne îngrijorează nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi că împărţirea banilor de la bugetul de stat între baronii locali, care-i mistuie cât ai clipi, ne ţine captivi într-o dezbatere perpetuă şi sterilă. Şi, era să uit, mai împărţim ceva, în afară de fonduri publice: pumni – în trafic, pe stradă şi, mai nou, în platourile televiziunilor de ştiri. Între timp, alţii încep prin a ne administra bătăiţe diplomatice la poponeţ care se transformă în chelfăneli în toată regula.
V-aţi dat seama, desigur, că este vorba despre Ungaria, ale cărei acţiuni inimaginabile pentru un stat european din mileniul trei rămân nesancţionate la Bucureşti. Ba chiar premierul român şi-a criticat ministrul de Externe pentru că a abordat „mai ca la box aşa“ refuzul iniţial al Budapestei de a susţine intrarea ţării noastre în OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) pe motiv că un obscur liceu romano-catolic nu va funcţiona la Târgu-Mureş. Dincolo de limbajul „mai de cartier aşa“ al actualului prim-ministru, atitudinea autorităţilor române creează un precedent periculos – acceptul tacit ca Ungaria să se implice în treburile interne ale României.
În ceea ce priveşte mult-tânguita Ucraină pro-occidentală, se vede treaba că pentru minorităţile naţionale, înglobate artificial de Stalin în graniţele acesteia, era mai bine pe vremea sovieticilor şi a proruşilor. Recenta lege de interzicere progresivă a şcolilor în limbile minorităţilor vorbeşte de la sine şi îl face regretat pe Viktor Ianukovici, preşedintele fugar al vecinilor din nord şi cel găsit vinovat pentru anexarea Crimeei de către Rusia. Actualul şef al statului ucrainean, Petro Poroşenko, considerat „partener“ de către occidentali, este cel care a promulgat recent o lege a educaţiei care restricţionează predarea în limba minorităţilor naţionale. Nici de această dată Bucureştii nu au fost capabili de o reacţie „mai de Doamne-ajută“, cu excepţia anulării vizitei la Kiev a preşedintelui Iohannis.
Unde bate Kremlinul. Nu e niciun secret că situaţia politică instabilă din Estul şi Centrul Europei îi convine de minune Moscovei. Bulgaria se manifestă deja ca „un stat captiv“ din cauza corupţiei endemice şi a favorizării intereselor economice ruseşti. Socialiştii bulgari o spun pe faţă, iar preşedintele Rumen Radev confirmă sentimentul mai vechi de recunoştinţă pioasă faţă de Rusia al vecinilor noştri din sud. De altfel, se apreciază că ar fi aproximativ 300.000 de expaţi ruşi în Bulgaria, care deţin proprietăţi şi afaceri imobiliare, acestora adăugându-li-se investiţiile companiilor de stat din Rusia.
Serbia are şi ea neputinţele unei economii care nu-şi mai revine după dezmembrarea Iugoslaviei şi se uită cu un ochi lăcrimând spre Moscova.
Tabloul geostrategic ne arată limpede că Rusia şi-a securizat „bazinul slav“, în mijlocul căruia românii se încăpăţânează să reziste de peste o mie de ani. Mai nou, în acest joc a fost atras şi „micuţul dictator“ Viktor Orban, vânzându-i-se cu dibăcie iluzia că ar putea avea ceva de spus, la un moment dat, în retrasarea sferelor de influenţă. Şi Polonia are nemulţumirile ei, acumulate în timp, iar Cehia nu stă nici ea pe roze, în actualul context european destul de fragil. Pe scurt, toată lumea e nervoasă şi, colac peste pupăză, au fost alegeri şi în Germania.
Social-democraţii lui Martin Schulz – care a fost atât de sincer, în urmă cu câţiva ani, afirmând că „în multe ţări, nu dă bine să susţii România“ – au obţinut cel mai mic scor postbelic în scrutinul de la sfârşitul lui septembrie (20%). SPD pare a fi încă „victima“ fostului cancelar Gerhard Schröder, devenit unul dintre cei mai eficienţi lobbyişti ai Moscovei la Berlin – prieten apropiat al lui Vladimir Putin. Totuşi, vestea bună (sau… cine ştie?!) rămâne aceea că Angela Merkel merge mai departe, cu un al patrulea mandat de cancelar al Germaniei, dar dintr-o poziţie mult slăbită de rezultatul obţinut în alegeri. Cu cel mai prost scor din ultimii 68 de ani, creştin-democraţilor le-ar putea lua câteva luni pentru a încropi o majoritate parlamentară.
Iată în ce atmosferă „respiră“ România. Meciul de ping-pong strategic dintre Germania şi Rusia ne găsește, ca naţiune, pe marginea bălţii Belina.
