Conferința de presă care a urmat discuțiilor tête-à-tête dintre Donald Trump și Vladimir Putin a stârnit un val de critici unanime la adresa locatarului de la Casa Albă. Presa mainstream a scris despre supunerea lui Trump față de Putin faptul că s-a lăsat hipnotizat de către fostul agent KGB. Desigur, Donald Trump rămâne consecvent celor declarate în campania electorală, și anume îmbunătățirea relațiilor cu Rusia. A surprins, desigur, maniera în care și-a dezavuat propriile servicii secrete de față cu președintele rus.
Atmosfera este încărcată la Washington în acest an al alegerilor de la jumătatea mandatului pentru Congres, iar ingerința rusă în alegerile din 2016 reprezintă o temă favorită a opozanților lui Trump pentru a-l delegitima pe locatarul de la Casa Albă. Acesta a fost și motivul pentru care nici conferința de presă de la Helsinki nu a fost lipsită de săgeți aruncate la adresa democraților și a predecesorului său Barack Obama. Este clar că președintele Donald Trump nu va putea fi niciodată de acord cu faptul că o eventuală ingerință rusească l-ar fi favorizat în cursa către Casa Albă. Tensiunile generate de acest dosar pe scena politică americană nu scad atâta timp cât ancheta procurorului Robert Mueler nu face pași concreți.
Tranzacțional. Dincolo de aceste lucruri se desprinde viziunea lui Donald Trump cu privire la relațiile internaționale. În primul rând, preferința sa pentru relațiile bilaterale, fără consultarea aliaților. În al doilea rând, maniera tranzacțională pe care o are în raport cu statele partenere: Germania, care alocă mai puțin de 2% din PIB pentru apărare și depinde de protecția americană în cadrul NATO nu trebuie să cumpere gaz rusesc via coridoarele Nord Stream, ci gaz american lichefiat, iar Uniunea Europeană este un inamic al SUA prin mecanismele pieței comune.
Percepția la adresa NATO este a unei case de asigurări – totul depinde de cât plătești. Cât despre Uniunea Europeană, aceasta nu mai reprezintă o prioritate. Prioritatea este reprezentată de regiunea Asia-Pacific, centrul de greutate economic și politic al lumii. Donald Trump, de altfel, nici nu înțelege prea mult Europa. El discută cu Emmanuel Macron, întrucât are în față reprezentantul unei puteri cu care poate discuta direct, care dispune de forțe militare și capacitate expediționară, pe scurt o putere palpabilă.
Dosarul sirian este interesant pentru Donald Trump exclusiv din punctul de vedere al securității Israelului și al mizei reconstrucției, unde firme americane ar putea să își ia partea leului, fără pretenția unei viziuni globale cu privire la Orientul Mijlociu și Apropiat. Aici, Vladimir Putin a știut să marcheze un punct prin deschiderea față de occidentali și concertarea proceselor Astana și Geneva cu privire la găsirea unei soluții politice la criza siriană.
Cenzura nevăzută. Este cazul să fim îngrijorați de evenimentul Helsinki? În primul rând, președintele Trump nu poate angaja singur schimbări majore în politica externă americană. Statul profund american are capacitatea de a-l cenzura, cu atât mai mult cu cât există o opoziție puternică internă la adresa președintelui, inclusiv în propriul partid. Președintele însă nu poate fi ignorat în elaborarea politicii externe americane, iar retragerea din acordul climatic, retragerea din acordul nuclear cu Iranul, cât și decizia de mutare a ambasadei la Ierusalim stau mărturie în privința capacității sale de a determina orientări.
Mai trebuie să avem în vedere că și ultima inițiativă a lui Donald Trump se adresează bazei sale electorale: potrivit unei anchete sociologice a Institutului Gallup, dacă în 2014 numai 22% din electoratul republican considera Rusia drept o țară aliată, în prezent procentul a ajuns la 40%!
O altă observație este legată de Israel care a devenit canal de comunicare pe linia Moscova-Washington. Din acest punct de vedere, nu cred că a fost întâmplător faptul că vizita premierului Netanyahu la Moscova a precedat cu o săptămână summitul de la Helsinki. Israelul, prin proximitatea sa cu teatrul sirian, are interesul unei destinderi ruso-americane care să ducă la limitarea influenței iraniene în teritoriile siriene din apropierea frontierelor sale.
Întâlnirea Trump–Putin este exemplară și dintr-un alt punct de vedere: intrarea în tranziția de la o lume unipolară la o lume multipolară. În această tranziție, chiar și puterea dominantă, respectiv SUA, trebuie să opereze ierarhizări și înțelegeri cu alte puteri care pot duce cu gândul la Ialta. Din acest punct de vedere, summitul de la Helsinki reprezintă un succes pentru Moscova întrucât consacră recunoașterea reinstalării sale durabile ca mare putere „cu responsabilități speciale în securitatea internațională“.
