Sobrietatea impusă de săvârşirea unui seamăn s-a pierdut de mult. Apetitul pentru show şi kitsch funerar creşte furtunos. Paginile de necrologuri ale ziarelor stau mărturie pentru un exerciţiu cosmetic care se multiplică de sute de ori pe zi. Iar primul element de luat în discuţie în cazurile celor mutaţi la loc cu verdeaţă e stilistica ferparului. Anunţul trimis la ziar emană de cele mai multe ori o ipocrizie greţoasă şi consfinţeşte, cu o pioşenie jucată, falsificarea realităţii. Morţii din ferpare populează cea mai amplă utopie din istoria omenirii. Iar cel care judecă lumea doar după aceste texticule doldora de epitete elogioase şi rafale de superlative conchide, bietul de el, că Terra e o planetă a concordiei şi nobleţei, ai cărei locuitori sunt eroi de o puritate virginală, albatroşi, nuferi şi martiri.
Proporționalitate inversă. Stilistica unui necrolog se întemeiază în destule situaţii pe un raport de proporţionalitate inversă între profilul protagonistului pe când era viu şi ecoul lui postum. Mortul din ziar este opusul trăitorului din viaţă. E remarcabil felul cum un om devine propriul lui antonim din secunda când închide ochii. Fabricantul unui necrolog mustind de veneraţie uită că formula „despre morţi numai de bine“ nu trebuie percepută ca o obligaţie de a-i îmbrăca în laude pe ticăloşi, sceleraţi şi demenţi doar fiindcă nu mai respiră. Nimeni nu ne poate cere să croşetăm omagii la mormântul pedofililor, secăturilor sau ucigaşilor. Cu toate acestea, renovarea postumă nu ocoleşte niciun nemernic, niciun delincvent, niciun depravat. Fără excepţie, ei obţin legitimaţie de apariţie boreală, de familist par excellence sau de apostol al cucerniciei. În această situaţie, bunul Dumnezeu aproape că nu mai are ce şi pe cine să ierte. Sigur, rămâne totuşi o enigmă. Dacă toţi cei care ne-au părăsit au fost imaculaţi, cum se face că urma răului în lume e atât de adâncă?
În ceea ce priveşte omagierea unui dispărut celebru, lucrurile virează foarte uşor în nevroză şi circ. Televiziunea are aici un aport decisiv şi nu pierde niciun prilej de-a se face de râs pretinzând că informează. În ţara breaking news-urilor care anunţă găsirea unui fular în tramvai, moartea unei vedete – autentice sau de mucava – e mană cerească. Totul începe de la felul cum e avansat defunctul. Indiferent de vârstă, valoare sau talent, decesul îi asigură obligatoriu şi fără şovăire statutul de maestru. (Nota bene: Într-o societate machistă cum e cea românească, nu trebuie să mire că doar morţii de sex bărbătesc binemerită un asemenea titlu, başca o avalanşă de superlative.) Nimeni dintre morţii notorii ai ultimului deceniu n-a fost cruţat de delirul parastasului TV. Nici de monumentalizare. Şi nici de emisiunile evocatoare unde sunt chemaţi participanţi dispuşi să-şi închirieze verbul. Aproape că nu mai contează că o parte dintre aceşti participanţi pot fi văzuţi glosând pe orice temă, de la acceleratorul de particule la gripa aviară şi de la foametea din Burundi la Tigrii Tamili. Pretutindenari şi omniscienţi, ei nu-şi permit să rateze prilejul de-a glăsui duios, ba chiar lacrimogen, despre ultimii chemaţi la Dumnezeu, fie ei Iurie Darie, Romulus Vulpescu, Teo Peter sau Ileana Ciuculete.
În afara acestui obicei păgubos, posturile de televiziune şi ziarele plonjează împreună în ridicol când emit scremete pseudopoetice. Asta se întâmplă de fiecare dată când răposatului i se întocmeşte o metaforică foaie de parcurs pe lumea cealaltă. Acolo el e somat să se producă în registrul propriei meserii de pe pământ şi să impresioneze asistenţa prezentă pe intervalele cereşti. De exemplu, Nicolae Dobrin nu a încetat pur şi simplu din viaţă, ci „a plecat să dribleze printre îngeri“. La fel, Ion Dolănescu „doineşte acum printre stele“, Gheorghe Dinică „îşi joacă rolurile în faţa heruvimilor“, Adrian Păunescu „îi spune poezii lui Dumnezeu“, iar Anca Parghel „încântă oştile cereşti cu vocea ei“. E greu să treci prin toate aceste valuri de kitsch verbal fără un antivomitiv eficient.
Discriminări postume. În ce priveşte volumul informaţiilor despre dispăruţii celebri, media întreţine confuzia pe care o practică şi la festivităţile de premiere, respectiv cea dintre valoare şi popularitate. Altfel nu se explică diferenţa dintre emisiunile torenţiale despre dispariţia lui Sergiu Nicolaescu şi tăcerea cvasitotală care a învăluit moartea lui Liviu Ciulei. Sau stupizenia de a-l unge pe Ion Dolănescu în postura de rege post-mortem al muzicii populare, în contrapartidă cu neglijarea golănească (era să scriu „dolănească“) a dispariţiei unui Dan Setlacek sau Alexandru Pesamosca. Deja mă înfior gândindu-mă la prestaţia realizatorilor de emisiuni TV în ziua când se vor muta dintre noi Florin Piersic sau Răducanu Necula. Lumea va fi mai tristă în ziua aceea, hotărât lucru. Dar asta nu doar fiindcă România va rămâne fără doi oameni cunoscuţi, ci mai ales din cauză că printre cei care le vor evoca amintirea se vor număra Florin „Vă pup pe suflet“ Condurăţeanu şi Monica „Daţi-mi voie, eu nu v-am întrerupt“ Tatoiu. Când te ştii pândit de asemenea bocitoare, parcă ţi-ai dori şi mai abitir să fii veşnic. Sau cel puţin să le supravieţuieşti.
