Grafomanii

Vă vor irita niște adolescenți care-și trimit imagini, via internet, cu locurile în care se află, în loc să le precizeze cu ajutorul cuvântului scris. Nu le veți mai suporta obiceiul de a vorbi în telefonul ținut ca o tartină și dus la ureche în dreptul difuzorului, în loc să scrie ce au de zis fără să-i deranjeze pe ceilalți. În ambele situații, vă rog să luați în calcul: nu ei scriu prea puțin, noi scriem prea mult.

„NUMAI SCRIEȚI!“. Pare că suferim de tulburarea de a scrie mult și fără rost. Sau că vorbelor așter­nute de fondatorul primului ziar din Țara Românească, pașoptistul Ion Heliade-Rădulescu, cel care și-a îndemnat fierbinte contemporanii cu enunțul „Scrieți, băieți, numai scrieți!“, le-a luat foarte mult până să ajungă și la noi. Dar și când ni le-am însușit! Le-am putut găsi pe internet, deși la noi, în pofida unor ră­mâneri în urmă în procesul de suire în marea biblio­tecă universală a documentelor pe hârtie, s-a digitalizat în draci, oficial și mai ales neoficial, credibil și mai cu seamă dubios. Căci ce e internetul, în fond? Un loc mare de documentare? Fără doar și poate. Doar că ne uităm într-o singură parte, dacă vom susține asta.

În articolul „Până la urmă, ce a fost Twitter?“, jurnalistul american Willy Staley susține în ziarul The New York Times că nici rețeaua X, fostă Twitter, nu era chiar ce părea – o formă de distribuire a unor micro­mesaje. Șpilul nu era postarea scurtisimă, ci posibilitatea unui grup gigantic de a reacționa. Mesa­jele scurte provocau lungi despicări ale firului în patru, pe parcursul unui proces de-a lungul căruia opi­nia publică a substituit divertismentul, justiția, istoria, medicina, arta.

Romancierul Adam Thirlwell observă pertinent în cotidianul britanic The Guardian: „Aceasta este o eră a supraproducției lingvistice și a retrogradării. Se dezvoltă cu repeziciune mașinării lingvistice do­tate cu inteligență artifi­cială, cu nesfârșita lor capa­citate de a crea texte noi din unele preexistente. Iar în acest timp există altă fabrică infinită de cuvinte: producția noastră con­stantă de limbaj online. Grafomania e noua condiție. Să fii scriitor e acum un sindrom universal“. Veritabilul scriitor britanic adaugă: „Nu toată scrierea are succes în acest univers. Cea delicată sau doar rece, neutră, nu trăiește cu ușu­rință. În schimb, limbajul dominant a fost creat să provoace cele mai lugubre emoții, de la dispreț la autofelicitare“.

Sunt observații pertinente, constatări triste despre o realitate cât se poate de concretă. Iată și alte gânduri pe care cutez să le așez într-un zid virtual al plângerilor. „În vremea internetului, nimic nu mai e ca odinioară: peste imperfecta omenire offline s-a pogorât era democrației totale, accesibilă oricui și gratuită. Oricine poate să comenteze orice și oriunde. Fiecare postare își are subsolul ei, considerat de câțiva scriitori, exasperați de comentariile negative și pe lângă subiect, drept niște catacombe unde colcăie guzgani fără scrupule. Dar aceste manifestări de nefericire, tipice unor indivizi care nu pricep sensul noilor vremi, nu pot umbri bucuria sălbatică de care are parte oricine și orice. Cățelandrul sperios care se dă drept dulău fioros, găinațul cu ifose de capodoperă a artei plastice moderne, fluturele dornic să-și ignore trecutul larvar, postacul dispus să-și ofere serviciile de hater pentru un blid de mâncare cât se poate de offline au și ei dreptul la o opinie și și-l exercită cu satisfacția nudă a ucenicei la croitorie care nimerește din prima încercare gaura acului. Nicicând nu s-a mai bucurat de o asemenea apreciere subsolul comentariilor, noul apendice al ori­că­rei opere, acolo unde poți contesta totul fără să fii nevoit să prezinți un CV, o calificare, o recomandare, ceva. Gura lumii a fost ridicată la rangul de putere universală.“

Fragmentul de mai sus face parte din antologia de texte „Aici era cândva un titlu“. Am schimbat timpul verbelor, ca să îi confer actualitate, dar trista rea­litate este că l-am compus în urmă cu zece ani.

NOUA ARTĂ RUPESTRĂ. Practic, ca specie, scriem cu exces de zel pe pereți, ceea ce poate indica o mică evoluție din paleoliticul superior, când doar scrijeleam pe pereții peșterilor. Sunt ispitit să compar manopera din Epoca de Piatră târzie cu cea de azi, dar mi-e teamă că cei ajunși pe culmile civiliza­ției de pe această planetă ar ieși prost.

Picturile ru­pestre aveau neajunsurile lor, însă ilustrau cam ceea ce voiau să arate autorii și nimeni nu contesta asta. Rinocerii pictați în preistorie în Peștera Chauvet în­fățișau, de bună seamă, niște rinoceri. Dar lipseau comentariile de sub aceste artefacte. Or, zeci de mii de ani mai târziu, când cineva pune reprezentarea artistică a unui rinocer pe un perete, se vor găsi instant mii de persoane care să-l facă rinocer pe autor, să sfideze capacitatea acestuia de a desena, apoi să conteste desenul în sine, numă­rul de picioare al su­biectului, cornul dotat cu atri­bute sfidător de masculine, lumina care pică nerea­list, neincluderea în prim-plan a rinocerilor cu defi­ciențe locomotorii.

Aveți dreptate să gândiți că inclusiv despre această temă am scris un pic cam mult, ignorând resursele din ce în ce mai limitate de atenție ale omenirii. E însă infim în raport cu cât ar putea completa pe margine sau dedesubt oamenii cavernelor de azi.