Expresia „capcana lui Tucidide“ îi aparține unui istoric american al relațiilor internaționale, Graham Allison, care consideră că două puteri dominante într-o anumită epocă sunt condamnate să se confrunte, „destined for war“, așa cum Sparta și Atena au făcut-o pentru dominarea Peloponezului (431-404 î.Hr.). În această capcană s-au aflat Franța și Prusia în 1870-1871, Germania și Franța în Primul Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece, iar, în zilele noastre, Statele Unite și China.
Aici ne duce cu gândul recentul atac din Siria al președintelui Trump. Decizia președintelui american Donald Trump de a bombarda baza aeriană siriană de la Şayrat ca răspuns la atacul chimic de la Khan Şeikun, un orășel al Siriei centrale, nu reprezintă nicidecum o repoziționare a Washingtonului pe dosarul sirian. Cu atât mai puțin ar trebui să vedem în acest gest o dovadă de continuitate a politicii intervenționiste americane din anii 1990 și 2000.
Nu există coincidențe. Este vorba de un semnal adresat Asiei de Sud-Est și în primul rând Chinei. Acțiunea președintelui american pe dosarul sirian chiar în timpul vizitei în SUA a președintelui chinez Xi Jinping nu a fost o simplă coincidență. Cele 59 de rachete Tomahawk sunt un mesaj clar la adresa Beijingului și acțiunilor acestuia de control al Mării Chinei Meridionale și de intimidare, de provocare a aliaților SUA din regiune. Tonul comunicatului chinez care a urmat acțiunii americane („China condamnă atacurile chimice survenite recent în Siria și susține Naţiunile Unite pentru lansarea unei anchete independente“) arată surpriza creată la Beijing de determinarea președintelui Trump, China având convingerea până în acest moment că este puterea ce are inițiativa în Asia de Sud-Est.
Marile puteri precum SUA au o viziune globală asupra relațiilor internaționale, pe principiul vaselor comunicante, iar Siria oferea scena perfectă pentru transmiterea unui asemenea mesaj, locul în care câteva porțelanuri sparte nu mai deranjează pe nimeni. Acțiunea Trump dă un avertisment clar Chinei și pe dimensiunea nord-coreeană, după declarațiile făcute de locatarul de la Casa Albă pentru Financial Times: „Dacă China nu rezolvă problema Coreei de Nord, o vom face noi“. De altfel, la 48 de ore de la atacul din Siria, Administrația Trump a trimis un portavion spre Peninsula Coreeană.
Chiar dacă Beijingul a votat anul trecut sancțiuni la adresa regimului de la Phenian, dincolo de solidaritatea ideologică, susținerea pentru regimul nord-coreean are o valoare strategică de prim-plan, pentru un stat-tampon între teritoriul național (frontiera terestră dintre China şi Republica Populară Democrată Coreeană este de 1.400 de kilometri) și zona de influență americană din Coreea de Sud. Stabilitatea regimului nord-coreean este cu atât mai importantă pentru Beijing cu cât SUA dezvoltă un scut antirachetă cu Japonia și a desfășurat în Coreea de Sud sistemul antibalistic Thaad, acțiuni văzute de chinezi drept o amenințare directă la adresa lor. De altfel, Beijingul și-a întărit dispozitivul militar la frontiera cu Republica Populară Democrată Coreeană, acesta fiind un semnal clar al îngrijorărilor produse de determinarea americană de a folosi chiar forța pentru a-și prezerva interesele în zone vitale precum regiunea Asia-Pacific. În schimb, teatrul sirian și chiar cel libian pot fi văzute ca teren al unei posibile înțelegeri între SUA și Rusia, mai ales pe fondul luptei co- mune împotriva terorismului de sorginte islamistă.
Înțelegeri și neînțelegeri. Bombardarea depozitului cu arme a fost chiar o veste proastă pentru Rusia, care se pusese gaj al demantelării armamentului chimic sirian (cu o puternică asistenţă din partea SUA) și are nevoie de o înțelegere cu SUA și cu elementele nejihadiste ale opoziției siriene pentru a-și păstra pe termen lung pozițiile din Siria. Este foarte probabil ca acțiunea americană să îl readucă la ordine pe Bashar al-Assad, care nu dorește în niciun caz amorsarea unui proces de pace și cu atât mai puțin o înțelegere între marii actori implicați în Siria. De altfel, așa cum au arătat imaginile de după bombardament, pista bazei aeriene siriene a fost menajată astfel încât aeronavele siriene și ruse să își continue operațiunile. Acest lucru nu reprezintă un hazard sau o lipsă de precizie a bombardamentelor.
Decizia Trump de a bombarda Siria în timpul întâlnirii cu omologul său chinez este prima mare decizie de politică externă a noii administrații de la Washington. Ea vine și în întâmpinarea lobby-urilor marilor industrii de armament cu puternice ramificații în tabăra republicană din Congres, dar nu reprezintă nicidecum o revenire la vechea politică de jandarm al lumii și cu atât mai puțin un act punitiv la adresa lui Bashar al-Assad.
