Despre crizele profunde

În urmă cu doi ani și trei luni, momentul de debut al revistei NewMoney, ne propuneam să avem cât mai puțină (spre deloc) tangență cu mediul po­li­tic. Altfel spus, cu subiectele politice. Nu pentru că politica ar fi un lucru rău în sine, ci din două motive cât se poate de simple: nu ne price­pem la tematică și, la fel de important, spațiul media dedicat politicii și politicienilor e aglomerat până la refuz. Ne-am fixat ca țel principal promovarea antreprenoriatului sănătos. Dar, în anumite momente, a fugi din dezbaterea politică pare cel puțin stupid. Acesta este unul dintre ele.

Efectul de bumerang. În decembrie, cu puțin înainte de publica­rea OUG 114, Bloomberg publica o analiză despre efectele introducerii unei taxe pe sistemul bancar românesc în care era folosită opinia unui analist pentru Europa Centrală și de Est al Morgan Stanley. Acesta observa că „în sistemele bancare masiv deținute de investitori străini, o taxă bancară este un mijloc politic la îndemână pentru a transfera sarcina fiscală din interior pe umerii jucătorilor străini“.

În realitate, această „greutate“ va fi pasată înapoi în țară, prin creșterea costurilor de împrumut. Inclusiv statului îi va fi tot mai greu să se împrumute – lucru care se întâmplă deja, zilele acestea. De altfel, președintele uneia dintre cele mai mari bănci de la noi (cu capital austriac) declara pentru wall-street.ro că taxa pe activele bancare va fi plă­tită de consumatori, băncile fiind doar colectorii acesteia.

Că și celelalte taxe (din telecom și energie) vor fi pasate înapoi către clienții sau companiile din România, sub diverse forme, ține de domeniul certitudinii. Unii operatori au crescut tarifele, alții urmează să o facă.

Controversata ordonanță din decembrie a fost justificată de grupul extrem de restrâns care a elaborat-o în secret, inclusiv față de membri de vârf ai partidelor aflate la guvernare, drept o mă­sură de a pedepsi marele capital străin pentru presupuse șiretlicuri de diminuare a bazei de impozitare. Dincolo de supoziții și insinuări, autorită­țile nu au produs nicio dovadă concretă în acest sens. În noua retorică populistă, „multinaționalele“ devin un rău similar celui pe care îl reprezentau „imperia­liștii“ în vremurile comunismului.

Ce-i drept, capitalismul trece printr-o criză din ce în ce mai profundă peste tot în lume, însă OUG 114 confiscă o dezbatere serioasă pe marginea acestui subiect. Peste jumătate dintre tinerii americani nu mai vor să trăiască în capitalism, arată o cercetare de acum trei ani. Tot mai multe voci cer o reformă a acestui sistem, imperfect, dar considerat cel mai bun dintre cele experimentate de omenire până în acest moment. Guvernul populist de la noi (fără a fi însă singurul caz) sancționează marele capital din incapacitatea de a-și îndeplini promisiuni electorale fără acoperire. Problemele capita­lismului se cer însă rezolvate într-un alt fel.

Antitrust de secol XXI. Viața marilor cor­po­rații din vechea economie, precum și a celor din tehnologie a devenit prea ușoară, în detrimentul celor mici, observau jur­naliștii publicației britanice The Economist într-un articol publicat la sfârșitul anului trecut. Atunci când trei-patru companii do­mină o piață, competiția nu mai are practic nicio șansă reală, pentru că jucătorii de talie mare vor avea mereu resurse pentru a deveni și mai mari.

E de notorietate că în sectorul bancar, în energie sau în comunicații, o mână de jucători fac regulile, însă problema se regăsește și în noile industrii masiv tehnologizate. De exemplu, Facebook și Google, al căror model de business este să nu taxeze direct consumatorul final, controlează piața de publicitate online din întreaga lume, inclusiv în detrimentul unor instituții media născute în online, precum HuffPost, care au recurs la concedieri. Inclusiv în România, piața de publicitate online este dominată, în proporție de 80%, de cele două mari grupuri di­gitale. La începutul secolului XX, America a spart monopolurile din transportul pe calea ferată și din energie. Iar o astfel de reglementare, adaptată se­colului XX, se impune.

Adâncirea inegalităților este un alt punct nevralgic. Studii de acum trei ani arătau că, în America, salariul mediu al unui CEO era de 271 de ori mai mare decât cel al unui angajat obișnuit. În 1978, diferența era de doar 30 de ori mai mare. Dezechi­librele, chiar dacă nu atât de mari, există și în multe state europene.

Mai multă reglementare pentru cei mari se impune peste tot în lume. Aceste măsuri ar trebui să aibă drept scop încurajarea competitivității, creș­terea productivității, creșterea beneficiilor anga­jaților, nu rezolvarea problemelor bugetare ale guvernelor populiste. Dimpotrivă, o mai bună reglementare a corporațiilor ar restrânge terenul de joacă al populiștilor care pun stăpânire pe centrul și pe estul Europei.

Ionuț Ancuțescu are o experiență de peste 17 ani în presa economică și de business. A lucrat la publicațiile Ziarul Financiar, Capital, Biz, Business Magazin, Money Express, Forbes și Adevărul Financiar, iar acum este redactorul-șef al revistei NewMoney.
d