Contează ce inovați, nu ce oferă statul

Relaxarea fiscală, demarată în 2015, ar fi trebuit încheiată la începutul anului viitor. Codul Fiscal prevede expres din 2017 să fie redusă taxa pe valoa­rea adăugată (TVA) de la 20% la 19%, să fie eliminate supraaciza pe carburanți și impozitul pe construcții speciale, așa-numita taxă pe stâlp.

Supraaccizarea și impozitul pe stâlp nu și-au îndeplinit, în mod evident, scopul. Supraaciza ar fi trebuit să aducă mai mulți bani la buget pentru cons­trucția și repararea infrastructurii rutiere. Nu este deloc clar dacă banii încasați au fost cu adevărat direcționați către investiții în infras­truc­tură sau, pur și simplu, au intrat în „găleata“ co­mu­nă a bu­getului. Cert este că, la nivelul percepției publice, nu există progrese vizibile în ceea ce pri­vește infrastructura.

Impozitul pe construcții speciale a fost, așa după cum s-a mai spus, unul dintre impozitele cele mai antibusiness. De ce? Dintr-un motiv simplu: pentru că a descurajat investițiile noi, proiectele noi și le-a impozitat suplimentar pe cele existente.

Desigur, mediul de afaceri așteaptă cu nerăbdare respectarea prevederilor Codului Fiscal și continu­a­- ­rea reducerilor de taxe. Numai că estimările arată că reducerea TVA ar însemna o scădere a veniturilor bugetare cu 2,5 miliarde de lei, eliminarea supra­­accizei ar aduce o reducere a încasărilor bugetare cu 2,8 miliarde de lei, iar eliminarea taxei pe stâlp ar lăsa buge­tul fără un miliard de lei.

Calul troian. Logica spune că luarea celor trei măsuri fiscale este imposibilă în cazul unui buget aflat la limita deficitului. Și care nu mai are mult spațiu nici în materie de tăiere a cheltuielilor cu investițiile publice.

Dar contextul este mai complicat de atât. O simplă trecere în revistă a promisiunilor electorale cu impact bugetar ne arată cât de delicată va fi situația bugetară în următorii ani. Primul partid a promis pe toate planurile și din toate pozițiile: scăderea TVA, creșterea salariilor bugetare, creș­terea pensiilor, creșterea investițiilor publice, impozit zero pentru salariile unor categorii sociale, zero pentru contribuția la sănătate pentru pensio­nari, impozite pe venituri mai mici pentru firme cu o cifră de afaceri mai mică de 500.000 de euro pe an și așa mai departe. Același prim partid s-a răzgândit la două zile după alegeri și a cerut Guvernului amânarea măsurilor de relaxare fiscală pentru 2018. Al doilea partid a promis scăderea TVA la 16% și creșteri salariale pentru medici și profesori. Un alt partid a promis că România va ajunge, în următorii ani, a șaptea pu­tere economică a Europei.

În fine, în mai toate partidele cu pre­ten­ții bântuie un curent de sus­ținere a capitalului autohton, care se manifestă, dincolo de populism, prin promisiuni privind facilități fiscale și ajutor de stat pentru com­paniile cu capital românesc. Într-o asemenea avalanșă de promisiuni este, practic, imposibil să mai faci calcule și estimări rea­­liste pri­vind impac­tul bugetar. În plus, toată lumea mizează pe creș­terea economică, făcând calcule le­gate de impactul pe care expansiunea eco­no­miei îl va aduce asupra bugetului.

Unde e valoarea? De fapt, aici suntem în punctul cel mai important al temei. Economiștii inde­pen­denți sau cei din ins­tituțiile publice atrag atenția asupra a două teme majore ale economiei româ­nești: dezvoltarea pe bază de stimuli fiscali și salariali (care are limite evidente) și valoarea adău­gată scăzută produsă în economia româ­neas­că, având efectele cunoscute deja, respectiv salarii mici și o gamă limitată de investiții. Economia noastră pare că nu a ieșit din mentalitatea exten­sivă, să producă mult și să consume, aproape indiferent ce.

Antreprenorul Florin Pogonaru, președintele Aso­ciației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR), atrăgea aten­ția, recent, într-o emisiune radio, asupra unui lucru esențial: deja antreprenorii din statele Europei Centrale și de Est au devenit „obsedați“ de valoarea adăugată pe care afacerea lor o generează pe piață. Din acest motiv, aproape indiferent de sectorul în care activează, antrepre­norii europeni se preocupă de reinventarea produselor și serviciilor lor.

Din păcate, în România, această temă este puțin dezbătută sau rămâne cel mult la nivelul confe­rin­țelor. Clasa po­litică poate promite multe, adminis­trația le poate respecta, măcar și parțial. Antrepre­norii „pur sânge“ trebuie să știe însă că, la un moment dat, cutia cu cadouri se termină: stimulii fiscali nu vor mai putea fi acordați, efectele lor se vor pierde, iar creșterile de salarii se vor tempera în mod inevitabil.

Creșterea pieței bazată pe acești factori se va pla­­fona. Și atunci, cei care vor câștiga „new mo­ney“ vor fi cei creativi, cei inovativi, cei care vor crea valoare adăugată. Economia românească este abia la început pe acest drum. Dar aceasta este calea cea dreaptă.