Doar un încuiat poate crede astăzi că autorul unui articol este mai în temă cu privire la ce-a vrut să scrie decât cei care-l citesc. Prejudecata a trăit destul şi trebuie dizolvată. E periculos şi jignitor să-ţi închipui că tu, scriitorul, ştii mai bine. Cel care ştie cu adevărat şi care poate pătrunde în mintea şi în gândul tău mai adânc decât tine e cititorul. Iar el, urmează un enunţ vecin cu axioma, are întotdeauna dreptate. De ce? Fiindcă e fie clientul ziarului, fie al autorului de articole. Oricum ai da-o, e client. Şi, fiindu-ne stăpân, nu se poate înşela. Infailibilitatea lui e atât de des confirmată, încât nici n-are rost să te mai întrebi dacă nu cumva i-ar prinde bine, măcar din când în când, un mic frison dubitativ. Dacă Măria Sa cititorul nu s-ar crede întotdeauna avizat şi dacă nu l-ar privi de atât de sus pe mărunţimea sa autorul.
Cine se scuză se acuză. Prima idee care ia în stăpânire mintea cititorului de articole e că tu, autorul, nu scrii un text fiindcă ai de spus ceva, ci dimpotrivă, fiindcă ai de ascuns ceva. Astfel, dacă scrii un articol admirativ despre Horia-Roman Patapievici, o faci de fapt pentru a-ţi camufla resentimentul sau chiar aversiunea faţă de platforma Criticatac sau faţă de oricare dintre cotizanţii ei. E absolut inutil să-l convingi pe cititor că lucrurile nu stau aşa şi că admiraţia pentru unul nu te împiedică să bei o bere cu celălalt. Munca de convingere nu se dovedeşte aici inutilă, ci de-a dreptul autoincriminatoare. Qui s’excuse s’accuse. Ai scris despre Gide? Înseamnă că nu-l suporţi pe Proust. Îl lauzi pe Lampedusa? Înseamnă că-ţi pute Calvino. Şi, oricum, nu poţi să-l driblezi pe cititorul de articole fiindcă are, după cum spuneam mai sus, avantajul că ştie. Spaţiul lui predilect e spaţiul certitudinii, iar instrumentul de manifestare, pronunţarea de sentinţe. În mod obişnuit, fără recurs.
O a doua idee, care lasă o urmă la fel de adâncă în mintea cititorului, este că autorul, editorialist sau nu, nu-şi alege niciodată bine subiectul. Într-o lume ideală, cititorul ar fi cel care i-ar fixa subiectele autorului de articole, iar acesta ar deveni un prestator de servicii dotat cu un acord fin prin care cititorul să opereze reglajele cuvenite până când articolul i se va părea sută la sută consonant cu convingerile lui. Autorul s-ar vedea pus astfel în situaţia caselor de comenzi de pe vremuri, care livrau produse la cerere. Ce doriţi? Un material despre corupţia din Kamceatka? Vine băiatul. Altceva? Un text despre obiceiurile reproductive ale lemurienilor? Sigur, nicio problemă. Şi mai ce? Cinci mii de semne despre cultivarea canabisului în Olanda? Mintenaş, un bob zăbavă. Clientul comandă, clientul plăteşte.
În caz contrar, dacă autorul insistă să-şi aleagă singur subiectele, reacţia cititorului e rezumabilă în începutul de apostrofare care începe cu „Dar de ce n-ai scris despre…?“ Două exemple din proprie experienţă. Am amendat într-un articol mitocănia lui Ilie Năstase în meciul de Fed Cup România-Marea Britanie. Prima reacţie: „Dar despre publicul maghiar care a aruncat cu urină în Paula Ungureanu la Budapesta de ce n-aţi scris?“ Alt exemplu. Scriu un text despre arbitrajele penale din campionatul spaniol de fotbal. Prima reacţie: „Dar pe ale noastre nu le vedeţi? Despre ele de ce nu scrieţi?“ Altfel spus, dacă scrii o monografie Vargas Llosa, rişti să fii întrebat de ce n-ai scris despre Cortázar, iar dacă declari că-ţi place Toscana, ţi se bate obrazul şi ţi se spune că ar fi fost mult mai indicat să scrii despre Valea Loarei.
O idee care nu lipseşte din judecăţile cititorului atotştiutor şi atotadulmecător ţine de solda în care se află autorul de articole. Dacă stai şi citeşti forumurile, conchizi că nu există cuvânt scris fără dopingul pecuniar al cuiva. Fireşte, nu e vorba de contractul de colaborare pe care l-ai încheiat cu direcţia ziarului şi în temeiul căreia eşti plătit pentru ceea ce scrii. Nu, nici pomeneală. Suntem în plin triumf al prezumţiei de rea intenţie şi de rea-credinţă.
Retorica insinuării nedemne n-a fost parcă niciodată mai virulentă decât în ultimii ani. Totul, dar absolut totul este plătit de o mână ascunsă, cu o agendă aşijderea. L-ai criticat pe Sorin Grindeanu? Înseamnă că te-a plătit Soros, prin trimisul lui pe pământ, Nicuşor Dan. Ai scris necomplezent despre Dinamo? Te-a uns patronatul Stelei. Ai dat de pământ cu ProTV-ul? Eşti în slujba Antenei 1. Ideea că ai putea scrie în orizontul propriilor convingeri şi opţiuni devine, în ochii versaţi ai cititorului de articole, o năzbâtie. Cum adică, să scrii ce crezi şi despre ce vezi? Fugi de-aici. De unde şi până unde?
Oceanul omnicompetenţilor. Sigur, generalizările şi absolutizările sunt păguboase. Nu se comportă toţi cititorii la fel. Există şi oameni care îşi folosesc discernământul şi argumentele când critică sau aprobă un articol. Dar parcă încep să se piardă în oceanul omnicompetenţilor care ştiu mai bine. Vă invit să faceţi o vizită pe forumurile ziarelor (eventual începeţi cu o publicaţie de sport) şi să vă convingeţi.
