Ce s-a vândut şi ce se vinde

 

Tranzacţionismul românesc oscilează între necesitate şi pamplezir, între trebuinţă şi dorinţă. Nu ne vindem ţara, dar facem din IMPEX şi EXIM zeităţile gemene ale comerţului de tranziţie. Deviate de la rostul lor, vânzarea şi cumpărarea tind să se transforme din instrument în tabiet. Ce se vinde? Totul. Ce se cumpără? Orice se vinde. În ţara unde o Dacie se repară cu o sârmă, iar Trabantul cu o bucată de carton, o piesă aparent măruntă poate fi temelia unei construcţii la limita verosimilului. Cine cum­pără de pe o asemenea piaţă? Fie colecţionarii, simpli arhivari monoidee, care stochează timbre rare sau perii dese, fie compulsivii călăuziţi de prin­­cipiul „Iau acum şi văd mai încolo ce fac cu ce-am luat“, fie fanaticii bricolajului, care achiziţio­nează scaune ca să le transforme în mese.

Sigur, ca să cumperi, trebuie să existe cineva dispus să-ţi vândă. Or, aici stăm bine. Privită de sus şi cu un dicţionar frazeologic la îndemână, România ia uneori forma unei tarabe la care lucrează cot la cot diverşi furnizori. Unul vinde castraveţi la gră­dinar, altul îşi vinde vecinul (sau, dacă e politician, veri­şoara) la Securitate. Unul vinde pielea ursului din pădure, altul – autoreferenţial ca structură – îşi vinde sufletul diavolului. Clientelă variată, preţuri pentru toate buzunarele.

O artă formidabilă. Neglijând ofertele de vânzare-cumpărare, poezia suprarealistă, zisă şi a dicteului automat, a dat cu piciorul norocului. Păcat. Ce artă formidabilă ar fi ţâşnit din enumera­rea obiectelor disponibile la rubrica vânzări a site-urilor de profil din vremea noastră: saceac, pazie, astereală, basfligom cu pistoane, vindrovor şi vindrovar (presupun că ştiţi diferenţa), booţi sigilaţi, circular cu incizor pentru debitare pal melaminat, inclusiv exhaustor, autoclav sterilizator rapid, ro­iuri pe patru rame, ofrei­zere, triploc Mauser, surje cinci fire, maşini de bri­chetare a rumeguşului şi, pour la bonne bouche, o trufanda generică din se­rele romglezei: fitingăraie.

Sigur, n-a fost mereu aşa. Prin anii optzeci, bună­oară, în România se vindeau locuri la coadă pentru cei care riscau să nu mai prindă făină, ulei, brânză sau pungi cu zgârciuri (vestita pasăre ja­poneză Takimuri). Exista o veritabilă industrie a fenomenului, marcată de un modus operandi celebru în epocă. Erai, să zicem, al nouăzeci şi patrulea la rând şi aş­teptai, sub ploaie, arşiţă sau ger, „să prinzi“ ce se „băgase“ în magazin. Incertitudinea ronţăia din tine ca iepurele din morcov. Dacă nu „prindeai“? Dacă te întorceai cu tolba goală de la vânătoarea de alimente? Ce avea să zică soţia? Dar, mai grav, copilul? Dar, şi mai grav, soacra? Dar, cel mai grav, vecinii? Cum puteai să mai dai ochii cu Gelu de la patru sau Nelu de la doi, când ei „prinseseră“ şi tu nu?  Şi tocmai când era jalea mai adâncă, răsărea lângă tine un pui de dac care te întreba: „Nenea, vrei să fii mai în faţă?“ Voiai, cum să nu vrei? „Da“, răspun­deai gâtuit. „Cinci lei“, ţi se fixa taxa de înaintare în regim de urgenţă. Marcai banul, puiul de dac te con­ducea la fratele lui de vârstă apropiată, care stătea undeva în faţă şi te postai în locul lui. Asemenea pui de daci erau mulţi pe atunci şi nu se mai gândea nimeni la exploatarea muncii copiilor. Brânza era mai importantă decât principiile, fiindcă se punea pe masă şi-i sătura pe flămânzi.

Revoluție de telemea. Prima tentativă de brand postrevoluţionar s-a organizat, de altfel, în jurul unui calup care încă lăsa zer pe farfurie. În vălmă­şagul din decembrie 1989 („Fraţilor, am învins!“), o gospo­dină nimerită în curtea televiziunii l-a abordat pe Mircea Dinescu astfel: „Domnu’ Mircea, sunt eu, vecina dumnea­voastră. Ne ştim de la coada la brânză.“ Ceea ce l-a făcut pe poet să con­chidă că dacă cehii avuseseră o revo­luţie de cati­fea, noi nu ne puteam mândri decât cu o re­vo­luţie de telemea. Altfel spus, mare brânză.

Ingeniozităţii româneşti izvorâte din sărăcie îi răspunde, în altă parte a lumii, ingeniozitatea pusă la treabă de candoarea semenilor. După victoria Argentinei la Cupa Mondială din 1978, un întreprin­zător s-a apucat să vândă pungi cu fire de iarbă de pe stadionul pe care se jucase finala. Omul a ştan­ţat mascota Gauchito pe fiecare pungă, a imprimat alături numele unei companii fictive şi denumirea produsului comercializat şi a aşteptat reacţia semenilor. Succesul a fost uriaş, lucru previzibil într-o ţară unde fanatismul din fotbal e aproape palpabil. Întreprinzătorul s-a îmbogăţit, fără să-şi pună nimeni două întrebări elementare: 1. Cum poţi să intri nesupravegheat pe cel mai important stadion al unei ţări aflate sub ocupaţie mili­tară? 2. Cum de n-a observat nimeni că bietul Estadio Antonio Vespuci Liberti, alias El Monumentál, chelise de tot şi nu mai avea strop de iarbă? Când în cele din urmă s-a aflat că întreprinzătorul îşi vânduse de fapt iarba din grădină şi din faţa casei nu s-a mai putut face nimic. Vânzarea se desfăşurase cu succes, banii fuseseră încasaţi. Înţelept din fire, omul nostru n-a riscat şi cu a doua idee, care-i venise în timp ce o punea în practică pe prima: comercializarea altor pungi (tot cu Gauchito pe ele) în care să se afle aer de pe stadion, capturat în timpul finalei.

← Close