Ce (ne) facem

Un pericol nu mai este perceput la dimensiunea lui reală dacă în fiecare zi primim avertismente legate de iminența lui. Pur și simplu, ne obișnuim cu ideea și temerile legate de efectele pe care le-ar putea produce se tocesc. Criza forței de muncă este un foarte bun exemplu în acest sens. Comunitatea de business se plânge des în legă­tură cu difi­cultățile pe care le creează deficitul de personal și tocmai pentru că numărul lamentă­rilor e mare, ris­căm să pierdem imaginea de ansamblu.

Situația este mult mai complicată decât lasă de înțeles cele câteva declarații ale vreunui antrepre­nor sau CEO care vorbește cu disperare despre deficitul de personal cu care se confruntă propria companie. Un sondaj din vară al ManpowerGroup privind deficitul de talente, realizat pe un eșantion de 625 de companii arăta că 81% din angajatori se confruntă cu dificultăți de recrutare. Astfel, România se plasează pe locul al doilea într-un trist clasament al statelor cu deficit de talente, fiind depă­șită doar de Japonia, unde deficitul este resimțit de aproape 90% din angajatori.

Același sondaj ne spunea că electricienii, sudorii, mecanicii și inginerii sunt păsările rare ale pie­ței muncii. Aceștia sunt urmați de șoferi, repre­zentanții de vânzări, IT-iștii, personalul medical, managerii de proiect și avocații.

Și mai grav e că, în ciuda unor măsuri pe care le iau mediul privat sau autoritățile, criza se adân­cește. Nici cursurile de formare pe care le inițiază companiile din zona producției, nici măsurile administrative, precum creșterea salariului minim nu rezolvă problema.

Paradox. Creșterea salariului minim este o măsură cu efecte nebănuite, în sensul rău al lucrurilor, după cum observa recent Dragoș Roșca, președintele Romanian Business Leaders, cea mai importantă organizație antreprenorială de la noi. Cu alte cuvinte, creșterea uniformă a salariului minim și în zonele sărace, și în cele bogate le face pe cele din urmă profund necompetitive. Investitorii străini în industria textilă din județele Mol­dovei se văd/ se vor vedea nevoiți să-și mute pro­ducția către destinații mai ieftine. Așadar foștii angajați vor deveni asistați social și de aici până la emigrare mai este un singur pas.

Iar exodul către țările occidentale pare să fie principala cauză a secării rezervorului de forță de muncă de la noi. Iar diversele inițiative de readucere în țară a românilor din străinătate rămân mai mult un exercițiu de imagine, fără impact semnificativ.

Cu ani în urmă, când pe tapet era criza perso­nalului medical, oficialii guvernamentali și repre­zen­tanți ai industriei private de sănătate dezbă­teau în jurul pârghiilor care i-ar putea determina pe cei plecați să revină acasă. Aceștia erau de pă­rere că salariul este doar unul dintre factorii moti­vanți. Accesul la tehnologie, șanse ridicate de a crește în carieră sau respectul profesional sunt elemente poate mai importante decât banii.

Extrapolând discuția la nivelul întregii econo­mii, s-ar putea ca românii de pretutindeni să nu vrea să revină nu neapărat din cauza nivelului de salarizare mai scăzut în România decât în Occident. Lipsa perspectivei e probabil cauza tuturor cauzelor.

Direcția greșită. Un sondaj IRES de la sfâr­și­tul anului trecut arăta că 75% din cei intervievați considerau că lucrurile merg într-o direcție gre­șită. Nu este ex­clus ca procentul să fi crescut între timp, mai ales după evenimentele din Piața Victoriei din cursul acestei veri.

Lipsa de perspectivă (puteți să îi spuneți „sens“ într-o accepțiune mai pretențioasă) funcționează în ambele sensuri: îi determină pe oameni să emigreze și oprește diaspora să se repatrieze. Probabil că de aici ar trebui să înceapă discuția, nu neapărat din zona retribuției materiale. Cu riscul repetiției – am mai folosit argumentația în cadrul acestei rubrici –, omul are nevoie fundamentală de sens, potrivit psihiatrului austriac Viktor Frankl, fondatorul celei de-a treia școli viteze de psihote­rapie. Ca idee, Frankl (a fost reeditat recent și în România) și-a consolidat teoria într-un lagăr de concentrare nazist, unde psihiatrul organiza schimburi în care veghea ca ceilalți deținuți să nu se sinucidă. Cu alte cuvinte, încerca să le furni­zeze un sens.

Și, dacă leadership politic nu e, nimic nu e. Florin Talpeș, cofondatorul Bitdefender, a smuls ropote de aplauze la Gala NewMoney de anul trecut când a spus că soluția principală pentru a îmbunătăți viitorul României este schimbarea din temelii a clasei politice. Deocamdată, multe dintre încercările de a acționa în acest sens, inclusiv una venită chiar de la emitentul ideii de mai sus au eșuat.

Până când această schimbare radicală se va întâmpla nu ne rămâne decât să asistăm nepu­tin­cioși la exodul masiv și la adâncirea deficitului de talente. Să sperăm că schimbarea nu va veni mult prea târziu.

Ionuț Ancuțescu are o experiență de peste 17 ani în presa economică și de business. A lucrat la publicațiile Ziarul Financiar, Capital, Biz, Business Magazin, Money Express, Forbes și Adevărul Financiar, iar acum este redactorul-șef al revistei NewMoney.
d