Suntem într-o permanentă căutare de răspunsuri bune. Dar, pentru a le obține, trebuie să învățăm să punem întrebări bune. Sunt 33 de ani de când caut, ca jurnalist, întrebarea perfectă. Întrebarea documentată, deschisă, concludentă, surprinzătoare, dar și așteptată, sofisticată, dar și dezarmant de simplă, empatică, elocventă, care să provoace cel mai bun răspuns posibil. Evident, ea nu există într-o formă simplă, pe care să o folosească toată lumea – aceeași întrebare poate genera răspunsuri diferite, în funcție de dispoziția interlocutorului, de nivelul de încredere stabilit între jurnalist și cel chestionat, de tonul și de limbajul trupului utilizate în momentul formulării etc.
Îmi dau seama că, uneori, întrebarea pe care i-o pun unui interlocutor mi-o pun, de fapt, mie. De pildă, când l-am întrebat pe Dumitru Borțun, doctor în filosofie și profesor la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, „ce aveți de comunicat lumii, acum și aici?“. Răspunsul său, „lucrul cel mai bun pe care îl avem de făcut este să ne perfecționăm pe noi înșine, să ne imaginăm o variantă mai bună a noastră și să credem în ea, să lucrăm zilnic la realizarea ei“, mi-a limpezit modalitatea prin care să comunic eu însumi cu lumea. Iată, prin întrebări alese cu grijă.
Altă dată, i-am pus o întrebare lui Radu Umbreș sub formă de început de banc: „Un antropolog, un zoolog și un entomolog intră într-un bar… Care dintre ei are cea mai mișto meserie?“. Dar răspunsul scăpărător al antropologului specializat în abordări cognitive și interdisciplinare în științele socioumane m-a făcut să mă gândesc profund dacă e consecința unei curiozități formulate iscusit. Sau, pur și simplu, Radu are mult umor. Fiindcă a zis: „Cred că vrei să întrebi despre a doua cea mai mișto meserie, căci prima e evidentă! Un ihtiolog specializat în recifurile tropicale de corali cu un grant de cercetare pentru 10 ani“.
ÎNDRĂGOSTIT DE ÎNTREBĂRI. Există întrebări de care te îndrăgostești, după cum există întrebări care te fac să te îndrăgostești: cele 36 de întrebări, la care răspunzi împreună cu un necunoscut, după care vă îndrăgostiți instantaneu unul de celălalt, au făcut furori în lumea virtuală. Le-a conceput în urmă cu 20 de ani, în epoca de leagăn a internetului, psihologul Arthur Aron. În 2014 și-a amintit de ele și le-a aplicat cu succes o profesoară de la Universitatea din Vancouver: a repetat experimentul de laborator al psihologului și a rezultat un cuplu! Pentru asta, s-a folosit pe sine drept cobai și pe un vag amic de la sală și de pe Instagram. Ei bine, a funcționat! În ianuarie 2015, profesoara a publicat, la adorabila rubrică „Modern Love“ din The New York Times, articolul „Pentru a te îndrăgosti, fă asta“. Mandy Len Catron miza pe câteva sute, hai, mii, de cititori. A greșit cu aproximativ opt milioane, câți i-au citit articolul.
Am studiat temeinic și capodoperele de întrebări puse de Sven Schumann și Johannes Bonke, berlinezii care au înființat The Talks, o publicație online împrospătată săptămânal, dedicată interviurilor cu personalități din lumea artei, a filmului, a muzicii, a modei și a sportului. E un parteneriat jurnalistic care a lansat ceea ce a fost denumit „interviul candid cu celebrități“. O mostră minunată: „Domnule Tarantino, luând în considerare filmele dumneavoastră, trebuie să vă întreb: sunteți obsedat de picioarele femeilor?“ (interviu cu regizorul american Quentin Tarantino).
ÎNTOARCEREA LA INOCENȚĂ. În cartea sa „A More Beautiful Question“, jurnalistul Warren Berger arată că ceea ce ne poate schimba viețile profesionale și personale reprezintă o ustensilă simplă, pe care o avem la dispoziție din copilărie: a pune întrebări într-un mod profund, creativ, frumos. El dă exemplul unui studiu potrivit căruia, în medie, o fetiță de 4 ani îi pune zilnic mamei sale 390 de întrebări. Autorul conchide: „S-ar putea zice că a pune întrebări e ca și cum ai respira. E un dar, e ceva ce și un copil poate face. Sunt însă multe șanse ca, pentru tot restul vieții ei, fetița acum în vârstă de 4 ani să nu mai pună vreodată întrebări atât de instinctiv, imaginativ sau liber ca în această strălucită etapă. Dacă nu va fi excepțională, vârsta aceasta va fi piscul întrebărilor ei“.
În urmă cu doi ani, un băiețel a pus cea mai bună întrebare din public pe care am auzit-o vreodată după un spectacol de teatru. Eram în Grădina Casei Universitarilor – un spațiu ideal pentru spectacole open-air, deși se auzeau chiotele copiilor din Grădina Icoanei sau poate chiar de aia – și asistam la discuția de după premiera „O familie fericită“, drama de și cu Alina Berzunțeanu și István Téglás. Teatrologii puneau întrebări închise, lungi de zece minute, în care demonstrau că au priceput piesa mai bine decât autorii ei, obținând răspunsuri monosilabice, politicoase. Un copilaș le-a dat clasă. Din brațele tatălui său, băiețelul a întrebat: „Cum vă cheamă?“. Alina a răspuns: „Alina“. Iar István: „Pe mine mă cheamă István. Pe tine cum te cheamă?“. Băiețelul a spus cum îl cheamă, în ropotele de aplauze ale publicului.
Niciun jurnalist n-a fost aplaudat pentru o întrebare la vreun eveniment la care am asistat. Mai avem de învățat.
