În zorii presei libere moderne din România, la ziarul care tipărea un milion de exemplare forțând limitele rezervelor strategice de hârtie ale statului, ne măsuram succesul nu după algoritmi, ci după un criteriu simplu: să nu lăsăm adevărul să ne strice o știre bună.
Credeam că panseul îi aparținea directorului ziarului, deși n-am verificat niciodată această știre, cu toate că asta făceam: ne ocupam de verificarea știrilor. Chit că verificarea, în anii nebuni și fără reguli de după anii înnebunitori și cu prea multe reguli, însemna adesea să constatăm că adevărul e banal și trebuie „înfrumusețat“ un pic. Orice pas mic în spate la capitolele etică și integritate însemna un mare pas înainte în materie de creativitate. Așa am reușit să schimbăm agenda publică. Noi eram noua agendă publică. Una plină de neadevăruri spectaculoase, de pitorești fapte diverse care luau locul „faptelor sacre“ (în accepțiunea britanică).
Un adevăr nespectaculos era însă faptul că nu directorul ziarului lansase enunțul cinic menționat. De fapt, de cele mai multe ori nu avea idee că știrile pe care le gira erau înflorite, dacă nu inventate – din păcate, nu avea habar nici de faptul că practic crease acest monstru construind o echipă de neprofesioniști, care la angajare fuseseră trimiși să aducă o știre din Cișmigiu. Cum în parcul acela nu se întâmplă însă tot timpul ceva notabil – sau ne lipsea știința de a trata onest gazetărește, rotund, un subiect mare dintr-o întâmplare mică, a venit primăvara în Central Park, ca în The New York Times –, reporterii ad-hoc reveneau cu o știre fabricată. Validarea prin publicare ținea loc de cod de etică. Cum-necum, presa postdecembristă își făcea treaba. Dădea voce celor fără de voce și modela produsul după gustul publicului – ceea ce azi ni se spune că nu e greșit, ba dimpotrivă. Într-un fel, Revoluția din 1989 a fost, pentru noua presă română, ceea ce a însemnat Revoluția Industrială pentru Marea Britanie și pentru Europa: oamenii au avut brusc mai mult timp și mai mulți bani, iar media le-a spus cum să-și ocupe timpul și cum să cheltuiască banii.
MINCIUNI DE IERI
Mergem și mai mult înapoi. Conform disertației lui Richard David Macey, „Fake News and News Anxiety in Early Modern England“ (2018), de la Loyola University Chicago, pe când William Shakespeare satiriza tiparul în „Poveste de iarnă“ (circa 1610), Anglia se confrunta cu o criză fără precedent. Cam de pe la 1590, știrile tipărite erau falsificate, deturnate, contrafăcute, de-a dreptul plăsmuite. Când nu râdeau de ele, oamenii se plângeau de abundența falsurilor, a fleacurilor, a aspectelor irelevante, care produceau confuzie și distrăgeau atenția.
Din acești părinți s-a născut presa mincinoasă pe care a satirizat-o Mark Twain. La gazeta The Morning Glory and Johnson County War Whoop („Gloria dimineții și strigătul de luptă al districtului Johnson“, conform textului „Gazetărie în Tennessee“, din volumul de schițe, povestiri, nuvele, pamflete „Bancnota de un milion de lire“, BPT, 1964), „înalta misiune a gazetarului“ era de „a ridica nivelul moralei și manierelor publicului și de a face pe toți oamenii mai generoși, mai virtuoși, mai miloși și mai buni, mai cucernici și mai fericiți“, în timp ce redactorul-șef invoca în realitate biciul, pistolul și cuțitul de scalpat. Twain citase dintr-un text publicat într-un ziar real din Memphis. Să nu uităm nici schița în care o gazetă agricolă informa că napii cresc în copaci, iar „dovlecii – aceste boabe sunt mâncarea preferată a indigenilor din Noua Anglie, care le folosesc la preparatul tartelor cu fructe, în locul coacăzelor. De asemenea, ei preferă să le folosească în locul zmeurei la hrănitul vitelor“.
A ZIS SAU N-A ZIS?
În căutarea minciunilor de presă, revenim ceva mai aproape de noi: joi, 6 ianuarie 1955, când a apărut nr. 43 din „Gazeta literară“, organ săptămânal al scriitorilor din RPR, unde erau denunțate minciunile gazetăriei imperialiste. În articolul scris cu mânie proletară „Ce nu se spune în America despre Mark Twain“, erau amintite scrierile de mai sus: „«Gazetărie în Tennessee» și «Cum am editat o gazetă de agricultură», schițe în care sunt încondeiați cum se cuvine «Ziariștii» șantajului, ai ignoranței și ai dezinformării – virtuți practicate pe o scară și mai mare în presa venală a Americii de astăzi“. Se menționa că Twain admirase Revoluția din Rusia și se trăgea concluzia: „Acesta este adevăratul Mark Twain, pe care în zadar se străduiesc scribii imperialismului să-l ascundă și să-l falsifice. «Inofensivul» lor umorist, care s-ar fi «acrit», chipurile, la bătrînețe, a fost un neînduplecat critic al societății burgheze americane, un martor pasionat al acuzării – la început –, iar mai apoi, un aprig acuzator al unei «civilizații» pe care ajunsese s-o deteste“.
Această înfierare a gazetăriei capitaliste era însă mincinoasă: bietul autor, devenit indezirabil al regimului popular, încerca să-și păstreze slujbulița răstălmăcind, omițând, trunchiind. Scria lucruri în care nu credea, dar pe care le știa și înțelegea foarte bine – avea să fie unul dintre traducătorii volumului „Bancnota de un milion de lire“!
Să nu lăsăm însă adevărul să ne strice câteva modeste considerații despre minciunile cu picioare scurte, dar rezistente, din media de ieri și dintotdeauna. Sau să-i îngăduim să apară măcar la final. Mark Twain nu a spus „să nu lăsăm niciodată adevărul să stea în calea unei povești bune“. Citatul doar îi este atribuit.
