Ce mai înseamnă titlul de presă scrisă în evul digital? Despre meșteșugul alăturării unor cuvinte alese cu grijă pentru a da un enunț concis, puternic, polisemantic și care să te facă să înțelegi din prima ce a vrut să spună autorul, am scris în două volume.
În culegerea electronică „Aici era cândva un titlu“ – descrisă astfel de către Cristian Delcea, valoros jurnalist român contemporan: „E despre cum s-a transformat radiera în Backspace, alineatul în Enter, despre cum mâna care ține ziarul a căpătat forma burții de la mouse. E și despre ultima generație de ziariști offline, despre declinul presei și al cititorilor“ –, precum și într-un capitol dedicat experienței mele în presă din cartea „#ÎnTimpCeTuDormeai“. Am făcut aceste mențiuni ca să mă laud, desigur, dar și ca să oglindesc o preocupare, o curiozitate constantă față de textele rezumative și sugestive la care aș face trimitere parafrazându-l pe Eminescu: „Nu-i ușor a scrie titluri/ Când prea multe ai a spune/ Înșirând cuvinte pline/ Ce din coadă au să sune“.
TITLURI FĂRĂ CALORII. Peisajul media e în continuă schimbare. Suntem asaltați de fluxuri de informații și avem prea puține clipe de răgaz pentru a le ordona, a le aprofunda, până la urmă, a le înțelege. Pentru a cumpăni niște titluri pe care Chi Luu, lingvistă cu o pasiune morbidă pentru cuvinte și limbi moarte, de la imensa bibliotecă digitală pentru savanți, cercetători și studenți JSTOR, le consideră „caloriile goale ale informației“ și le încadrează folosind vorbele autorului Otto Friedrich, „arta de a exagera fără a minți, de fapt“.
Paradoxal, interesul pentru știri nu s-a modificat. Cei dintre noi care lucrează în comunicare au dorința însetată de a-i informa pe toți cei de seama lor despre tot ceea ce trebuie să știe – „the thursty desyer that all our kynde hath to know“, un extras din engleza veche folosită în epoca tudoriană, citat de Mitchell Stephens în lucrarea „O istorie a știrilor. De la bătutul tobei la satelit“. Însă acest mediu debordant și iute al informațiilor care curg în cascadă, neprielnic reflecției, meditației, îl determină pe același autor să se întrebe dezarmat: „Unde anume, pe străzile acestui aglomerat oraș al faptelor, mai poți găsi o lungă și neobstrucționată perspectivă?“.
Aici ar trebui să intervină, cred, titlurile – acele enunțuri care să predispună la o fie și foarte scurtă cugetare, la un popas în ambuteiajul cotidian în care se ciocnesc atât de multe știri. Firește, există mai multe tipuri de știri, precum și de titluri. Pe cele din urmă le-am sondat cu ajutorul mijloacelor moderne de informare în masă. Într-un ușurel dialog cu proaspăt lansatul Bard, soluția experimentală de la Google care le permite utilizatorilor să interacționeze cu inteligența artificială generativă, l-am întrebat pe acest model lingvistic de mari dimensiuni, cunoscut și sub numele de AI conversațional sau chatbot, care sunt cele mai vechi titluri de presă. Prompt ca un student care a făcut o mică cercetare, s-a fudulit furnizându-le pe următoarele (a citat și sursa, Wikipedia, halal!). 1566: „Turcii au cucerit orașul Famagusta“; 1584: „Armada spaniolă a fost învinsă de către englezi“. Enunțuri simple, clare, lămuritoare, desprinse parcă din manualul de istorie – presa scrisă nu descoperise efectul mirobolant al inversiunilor în care predicatul e mai important decât subiectul: „Atacă nemții!“.
TABLOID, DAR PLĂCUT. De-a lungul vremii, arta de a da titluri s-a perfecționat. Și s-a bifurcat. Au apărut titlurile țipătoare de tabloid. După cum susține jurnalistul Eric Lach în The New Yorker, „în tradiția tabloidă, un titlu bun trebuie să facă trei lucruri: trebuie să dea știrea; să facă un soi de joc de cuvinte; să provoace o reacție care îi ia ochii cititorului, acompaniată, la modul ideal, de un involuntar răspuns subverbal: un țipăt, un hohot, un gâfâit“.
Iată cum s-a născut un titlu tabloid foarte des citat, o culme a atragerii atenției: la un meci de fotbal jucat în anul 2000, în Cupa Scoției, între marea favorită Celtic Glasgow și modesta Inverness Caledonian Thistle. Au câștigat loazele, cu 3-1, cea mai mare surpriză din istoria de 112 ani, pe atunci, a clubului Celtic. Titlul dat de The Sun a fost: „Super Caley Go Ballistic, Celtic Are Atrocious“ – „Super Caley (nota mea – o prescurtare duioasă, de la Caledonian) o dă pe balistică, Celtic e atroce“. Reușita acestui titlu devenit legendar constă în faptul că face trimitere la un vers pe care-l știe toată lumea, deși nu înseamnă nimic, e inventat: „Supercalifragilisticexpialidocious“, din musicalul „Mary Poppins“. Ironia e că nici măcar n-a fost o idee originală, de a calchia acel cuvânt splendid. O mai făcuse, cu un avans de vreo trei decade, tot la o cronică a unui meci de fotbal, publicația „Liverpool Echo“.
Aici se încheie textul de sub titlul „Acesta nu este un titlu“. El nu e un titlu propriu-zis, în logica unui tablou al belgianului René Magritte, „Trădarea imaginilor“ (zis și „Aceasta nu este o pipă“). Pictorul suprarealist pretindea că, deoarece pipa nu poate fi umplută cu tutun, nu e o pipă, ci o imagine. Când zic că nu e un titlu, nu sunt însă suprarealist, ci doar realist. Aș fi mințit dacă l-aș fi numit titlu. Totuși, fix asta e.
