Țara lui „trebuie“

Ministrul Finanțelor publice, Eugen Teodorovici, aflat la TVR și încercând să anunțe că începe res­tructurarea aparatului administrativ a avut o expresie care atrage atenția: „Ne dorim cu toții o adminis­trație centrală și locală efi­cientă. Asta înseamnă să ai nu foarte mulți oameni, ci exact cât trebuie“.

Ce sperie din această afirmație este, fără îndoială, termenul „cât trebuie“. Ministrul nu vorbește despre un studiu, despre un audit, despre o analiză de fundamentare a deciziilor, care în paranteză fie spus există deja realizat cu bani și experți ai Băncii Mondiale. Nu. Definește simplu: „cât trebuie“. Cum pu­tem afla „cât și câți trebuie“? Experiențele de până acum ne spun că prin calcul politic, nu științific. De exemplu, înainte de criza din 2008 „a trebuit“ ca guvernul Tăriceanu, cu girul PSD, să angajeze, sub pretextul intrării în Uniunea Europeană, sute de mii de bugetari. Desigur că între atât de mulți angajați s-au strecurat și „cei care trebuie“. A venit criza, iar cei care au creat problema, adică au aruncat în aer cheltuielile bugetare exact „atât cât trebuie“, au speculat la ma­ximum eforturile celorlalte forțe politice de a aduce economia românească pe linia de plutire.

La fel ca înainte. Totul se repetă, acum, la indigou. Cheltuielile bu­getare cresc „cât trebuie“ și mai ales cu salariile bu­getarilor și cu pensiile, proiectul de lege a pensiilor prevede o creștere „cât trebuie“, adică o dublare în cinci ani a cheltuielilor bugetare. Nu­mai că proiectul de lege nu se bazează pe o ana­liză care să ia în calcul parametrii care vor influența pensiile și veniturile bugetare, precum evoluția de­mo­grafică, vârsta de pensionare, creșterea econo­mică, nivelul veniturilor bugetare în PIB sau gradul de înlocuire a salariilor cu pensiile. Proiectul de lege este construit pe „cât trebuie“ pentru ca, electoral, publicul să voteze cu „cine trebuie“. Nimeni nu se mai întreabă dacă ele sunt și sustenabile sau dacă economia românească și bugetele de stat le pot plăti.

De altfel, întregul proces de legiferare este tot mai puțin transparent și făcut tot mai în grabă. Perioada în care un act normativ trebuie să fie în dezbatere publică este mult redusă față de prevederile legale. Totul se face doar pentru ca să știe „cine trebuie“, iar publicul larg și actorii publici care sunt afectați de viitoarea lege nu trebuie să știe decât „cât trebuie“.

Astfel s-a ajuns ca în perioada 2009-2017, după cum observă reprezentanții Coaliției pentru Moder­nizarea României, să fie emise 900 de ordonanțe de urgență, ca și cum economia românească s-ar afla continuu sub „stare de asediu“. Nu este doar țara lui „cât trebuie“, ci și a lui „cine trebuie“. Pentru că, recent, guvernul a înlocuit brusc majoritatea membri­lor Consiliului Economic și Social, un organism menit să discute într-un cadru ins­tituțional proiectele de legi. Foștii membri ai Consiliului au fost înlocuiți cu „cine trebuie“, oameni care probabil vor avea ca temă să treacă mai repede proiectele de legi propuse de guvern, să „închidă ochii“ la eventualele inad­ver­tențe ale actelor normative.

Recent am asistat la o premieră. Grupul politic ALDE a refuzat să susțină proiectul de lege offshore, lege care se referă la exploatarea re­surselor energe­tice din Marea Neagră pe motiv că proiectul nu este însoțit de o analiză de impact. Iată că atunci când politicienii vor, se poate. În sensul că reprezentanții ALDE au votat, până acum, nenumă­rate legi sau ordonanțe care nu se bazau pe nicio analiză de fundamentare. De data aceasta au protestat din motive doar de ei știute, dar evident politice și care mai mult ca sigur au fost un pretext pentru a mai negocia cu partenerii politici o serie de paragrafe ale legii.

O chestiune de decizie. Țara lui „cât trebuie“ ar trebui să scadă în impor­tanță. Deciziile superficiale ar trebui înlocuite cu analizele de substanță și cu dialogul cu partenerii sociali. Deciziile „după ure­che“ ar trebui să fie înlocuite de cele bazate pe studii de fundamentare. Chiar avem un pachet de legi care îi obligă pe funcționarii publici să facă aceste lucruri. Proiectele de legi trebuie să arate care este impactul bugetar și trebuie dezbătute public. Doar că în ultimii ani se fac tot mai multe derogări de la aceste prevederi legale. În plus, ordo­nanțele de ur­gență ar trebui emise doar când este vorba despre urgențe legislative. Dar, după cum se poate vedea, ordonanțele de urgență sunt date pe bandă rulantă.

Chiar dacă este criticată adeseori, birocrația Comisiei Europene, a Parlamentului European, res­pectă regulile de transparență și predictibilitate. Legislația privind schimbarea regulilor TVA se pre­gătește pentru aplicare timp de câțiva ani de zile. Timp în care se iau în calcul efectele ce pot fi pre­văzute că vor influența mediul econo­mic. La Bruxe­l­les, regula dezbaterii publice este sfântă și o aplică atât comisarii europeni, cât și parlamentarii.

În esență, ideea că „atât trebuie“, pentru că vrem noi, pentru că suntem la putere sau pentru că do­rim să câștigăm electorat trebuie în­locuită cu regula „atât trebuie“, pentru că ne-am con­sultat cu mediul de afaceri și cu partenerii sociali, pentru că ne fundamentăm decizia pe un stu­diu profesionist și pentru că nu vom mai schimba legea de câteva ori pe an. În ultimă ins­tanță, este trecerea de la managementul public făcut „după ureche“ la administrarea profesionistă a societății.