Premierul japonez Shinzo Abe a efectuat o vizită la București, în cadrul unui turneu ce l-a purtat în capitalele Țărilor Baltice și în cele ale vecinilor noștri bulgari și sârbi. O premieră istorică în relațiile acestor țări cu Imperiul Soarelui Răsare.
Absorbiți de criza politică autohtonă, vizita premierului Japoniei nu a suscitat mult interes și a fost amintită aproape exclusiv pentru a se critica o dată mai mult jocurile politice care determină instabilitate, lipsă de proiecte pe termen mediu și lung și care fac din România materie aproape neglijabilă în sistemul internațional. Da, premierul japonez a vizitat țări aflate la periferia Uniunii Europene și a scenei politice internaționale. Luate împreună, PIB-urile celor șase țări depășesc cu puțin 8% din PIB-ul Japoniei, iar, din etapele turneului, România este cea mai importantă.
Nici pentru țările în cauză, Japonia nu prea constituie o miză importantă, în orice caz în ce ne privește. Desigur, dacă ne uităm pe declarațiile oficiale, cuvintele mari nu lipsesc. Însă Japonia este o destinație prea îndepărtată pentru România pentru a se da importanța cuvenită acestei vizite. Desigur, câteva proiecte finanțate de către Japonia vor fi mereu bine-venite, la fel și câteva investiții. Aici se află adevărata miză a premierului Shinzo Abe și anume creșterea investițiilor japoneze într-o regiune în care prezența economică chineză (excepție făcând România) este în ascensiune.
Reacție niponă. Creșterea prezenței japoneze în țările Europei de Est trebuie văzută din perspectiva dorinței guvernului de la Tokyo de a converti puterea economică în influență diplomatică și a upgrada ponderea Japoniei pe scena internațională, văzută mai mult ca o putere mijlocie și nicidecum ca o mare putere.
De asemenea, Japonia vrea să reacționeze la proiectele chineze privind noul drum al mătăsii. Același motiv pentru care Japonia investește mult în Africa: și-a extins rețeaua diplomatică pe continentul african, de la patru ambasade în anii 1960 la 35 în prezent, inclusiv prezența în operațiuni de menținere a păcii și de combatere a pirateriei. De exemplu, în urmă cu șapte ani, a deschis o bază militară care să contribuie la combaterea pirateriei în Djibouti.
România ar putea să profite de această deschidere din partea Japoniei, al patrulea investitor mondial. Cu toate acestea, drumul spre investiții consistente japoneze este lung: România a atras în jur de 300 de milioane de dolari în investiții directe, față de Ungaria care a atras 4,4 miliarde de dolari.
S-a scris la noi și că premierul Abe dorește și obținerea sprijinului acestor șase țări din estul Europei pe dosarul nord-coreean. Desigur, această chestiune a fost pusă pe agenda discuțiilor, dar nu a fost determinantă, întrucât avem de-a face cu țări care, în mod automat, își aliniază politica externă în funcție de orientarea americană sau a marilor țări vest-europene.
Și aici ar fi putut fi o carte pe care să o fi putut juca și anume faptul că suntem una dintre puținele țări occidentale ce au o ambasadă la Phenian și deci, măcar în teorie, relații diplomatice care permit imaginarea unui rol de canal de comunicare pentru țările care nu întrețin legături oficiale cu regimul nord-coreean.
Un punct comun. Există însă un capitol care pun Japonia, Țările Baltice și România pe același plan – protecția anti-balistică americană, protecție care jenează, atât China, cât și Rusia. Având în vedere că acestea din urmă au politici coordonate față de SUA (două fregate chineze au participat în Marea Baltică, în iulie 2017, la exerciții comune cu forțele navale ruse), amorsarea unui dialog politic serios între București, Tallinn, Riga, Vilnius, pe de o parte, iar pe de altă parte Tokyo, este necesară.
De altfel, Tokyo dorește mai multă convergență cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Acest dialog politic este favorizat și de faptul că, spre deosebire de regiunea Asia-Pacific, Japonia este simpatizată și admirată în Europa de Est.
Plecând de la aceste considerații, ar putea fi imaginat un parteneriat strategic româno-nipon, însă un asemenea instrument trebuie umplut de conținut și nu ar trebui să rămână un simplu exercițiu de imagine, așa cum a rămas parteneriatul strategic încheiat între București și Seul în 2008 și care nu a însemnat nici intensificarea dialogului politic bilateral, nici a schimburilor sau cooperării culturale și universitare și, cu atât mai puțin, o poartă de intrare pentru țara noastră în Asia de sud-est.
Și mai este nevoie să arătăm că suntem capabili să ne cuplăm agenda internă cu cea externă, deoarece japonezii știu să reacționeze (chiar dacă noi nu mai înțelegem limbajul diplomatic): un vicepremier al României s-a întâlnit la Palatul
Victoria cu o delegație condusă de un director adjunct al cabinetului premierului japonez.
