Trecutul nu e doar o țară străină, cum scrie Hartley, ci și un abonament la tinerețe. Cine își vede ridurile în oglindă și nu mai știe cum să se mintă plonjează în bazinul lui Moș Odinioară. Amintirile sunt felul nostru de-a ne contesta vârsta, șubrezeniile și angoasele. Cum ne sperie ceva, cum dăm fuga în tunelul timpului. Din colilii devenim bruneți, burta dispare prin liposucția unui scamator cu sediul în memorie, musculatura își redobândește fermitatea.
La fel e și la televizor, când fotbalul se retrage și lasă loc șuetelor care aduc la microfon „foști“ cărora nu li se mai vede și nu li se mai știe palmaresul. Dezbaterea-surogat are un snop de cusururi, dar și un folos: ne invită să-i descoperim pe zmeii de ieri în momâile de azi. Acest drum pe contrasensul cronologiei are noima lui. Păcătuim prea mult prin percepții și judecăți monodimensionale.
Tocmai de aceea, privirea în trecut e gestul care înlătură fardul prost așezat sau vălul de ceață de pe ochi. Dacă zestrea e săracă, ne dăm singuri brânci în verdicte și atitudini infantile. Râdem de moșneguțul X și de agramatul Y, ambii septuagenari, fără să știm despre ei nimic altceva decât că vorbesc incorect gramatical – ceea ce, pentru un fotbalist, e, desigur, impardonabil.
În schimb, nu sărim doi coți din scaun când o prezentatoare pătrunsă prin efracție mintală în televiziune anunță populația că erupția Vezuviului a distrus Sodoma și Gomora. Azi îi auzim, ieri îi vedeam. Azi îi îmbrăcăm în compătimirea noastră falsă, ieri am fi stat la umbra lor trei veșnicii. Iată-i la televizor, trădându-și defazajul și precaritatea topicii; iată-i însă și pe teren, înșurubând adversari și purtându-ne beți în Nirvana driblingului.
UN CAZ CLASIC. Unul dintre acești „foști“ căutați de moderatorii TV pentru păreri, explicații și pronosticuri este și astăzi Anghel Iordănescu. Un caz clasic de prezent caricaturizabil, în care ți-ar fi greu să ghicești verva tropicală a trecutului.
Astăzi, Anghel Iordănescu provoacă mai degrabă râsete decât admirație. Când vorbește el, dicționarul se cutremură din cotor până în marginea foilor. „Cașchetă“, „Izdrael“, „sectembrie“, „Licănștai“, „enor’ de mult“ și alte emisii de același calibru fac din Iordănescu un fel de Odiosul plus Sinistra în materie de fotbal vorbit. Părul lui alb, pieptănat pe spate, denotă o vetustă pedanterie cazonă. Rostirea apăsată a fiecărui cuvânt, y compris procentul de vocabule schingiuite, îl recomandă pentru un rol de propagandist în filmele cu comuniști.
Din alianța fotbaliștilor cu presa sportivă, Iordănescu s-a ales cu o poreclă calchiată parodic: Father Chicken (evident, „Tata Puiu“ într-o voluntară engleză a bălții). Dar nu ăsta e acel Iordănescu pe care să merite să-l vedem la televizor. Bărbatul smerit, echivoc și vag ridicol de azi are alibiul propriei identități trecute. Iată de ce realizatorii de emisiuni sportive născuți după 1975 ar trebui reciclați urgent, cu arhiva televiziunii pe genunchi și cu ochii pe ecran.
BRUNEȚELUL PLETOS. Căutați meciul România-Cehoslovacia din 1971, dragi crescători de ironii ieftine. Uitați-vă la Dobias, huiduma din dreapta apărării cehoslovace, pentru care se băteau marile cluburi din Occident. Și vedeți ce se întâmplă cu el la întâlnirea cu Iordănescu. Da, da, brunețelul ăla pletos, stângaciul ăla șiret ca vulpea la coteț și tehnic ca ajutoarele din atelierul lui Spinoza (un ceasornicar la fel de cunoscut ca filozoful Ciriaco Sforza) e unul și același cu Moș Teacă cel Pios sau Fachirul Cruciulițelor, cum i s-a mai spus lui Iordănescu.
Citiți meciul cu Cehoslovacia cum vreți și trageți concluziile. Dar dați-mi voie să vă spun un singur lucru. ACELA e Anghel Iordănescu, mijlocașul cu fentă ștrengărească și pasă-filigran, nu marioneta împinsă cândva în Senat și astăzi la televizor. Iordănescu trebuie tratat ca îmblânzitor de mingi, nu ca dușman ritualic al gramaticii și dicționarului. România-Cehoslovacia din 1971 e un monumental tratat de persiflare în care Iordănescu nu mai e deloc o victimă. Marele Dobias a fost pe rând clătită, șnițel și omletă în tigaia piticului român căruia îi râdeau ochii la fiecare întoarcere. Și dacă asta nu v-a convins, mai aveți dreptul la o încercare.
Apăsați pe derulare rapidă, opriți la momentul mai 1986 și vedeți sau revedeți pour la bonne bouche ultimele 45 de minute din finala CCE Steaua-Barcelona. Uitați-vă la grația cu care un Iordănescu deja argintiu pe la tâmple șerpuiește prin apărarea Barcelonei fără să i se poată lua mingea.
Uitați-vă la chipurile perplexe ale fundașilor. („Ce-i cu ăsta? De ce nu-l știm? De undea apărut?“) Și păstrați imaginile acelea ca tehnică de inhibare pentru momentele când vă mai vine chef să râdeți de un anacolut. Procedați la fel cu Liță Dumitru, Helmut Duckadam, Vasile Iordache și alți fotbaliști cărora, intransigenți și ironici, le acordați doar dreptul de-a fi plante ornamentale la palat sau în grădină. Și hai, fie, auziți-i cu urechile de azi. Dar vedeți-i cu ochii de ieri. N-o să ieșiți în pierdere.
